În vara anului 2000, în semifinala Euro, în momentul intonării imnului țării lor, suporterii italieni prezenți la meciul cu Olanda au ridicat un banner pe care scria „CATENACCIO”. Atât. Asta era ceea ce își doreau să vadă de la ai lor, acolo, în acel cuvânt le erau prinse toate speranțele. Și ironiile, presupun. Dar, mai cu seamă, convingerile.
De ce își doreau însă acest stil, devenit în Italia, de la unul de joc, unul de viață?
Pentru că se juca la Amsterdam, în primul rând, adică în deplasare, în fața unor zeci de mii de oameni în portocaliu. Pentru că selecționerul italian se numea atunci Dino Zoff, cândva căpitanul acelei “squadra azzurra” care fusese campioană a lumii practicând când jocul, și ce joc!, când antijocul, dar ce antijoc…
Și Italia, rămasă din minutul 34 în zece oameni, prin eliminarea lui Zambrotta, avea să reziste apărându-se, și apărându-se, și apărându-se, ducând meciul în prelungiri și câștigându-l la loviturile de departajare. În finală, contra Franței, campioana mondială en-titre, nu s-a mai apărat.
A atacat, avea și cu cine, cum avusese și cu Olanda. Del Piero, Fiore, Totti, Delvecchio, Montella, Di Biagio. Avea! Cu ei și cu Pippo Inzaghi ne bătuse și pe noi în “sferturi”. Așa că, în finală, încrezători în alt scenariu, “i tifosi” nu au mai abordat același banner. Mai mult, pe teren Delvecchio a făcut 1-0 imediat după pauză. Iar în minutul 90+4 Italia devenea campioană europeană. De fapt, nu devenea.
Atunci a egalat Wiltord, iar în prelungiri Trezeguet îi lăsa fără titlu pe colegii lui de la Juve. De ce? Pentru că, vorba lui Dan Teodorescu de la trupa Taxi, italienii nu erau “genetic structurați” pentru avânt, cânt și joc de voie bună. Așa e la fotbal. Așa s-a construit acest sport miraculos, cu dreptate și cu nedreptate.
Dar ce e drept în viață, ca să fie obligatoriu așa și în fotbal?
Să mai rămânem un pic în urma istoriei și în facerea lumii. În Brazilia, cea mai mare forță fotbalistică a globului, se știe că naționala supremă e cea din ‘70, a titlului mondial din Mexic, cu Carlos Alberto, Jairzinho, Clodoaldo, Tostao și, desigur, Pele. 4-1 în finala cu Italia, incapabilă să mai sape tranșee după semifinala de infarct cu Germania Federală a lui Beckenbauer și Gerd Muller, 4-3.
În 1982, tocmai am amintit de Zoff, Brazilia și Italia se întâlnesc din nou, în meci decisiv pentru calificarea în semifinală. Braziliei îi este de ajuns și un egal. E acea Brazilie care, acasă la ea și în lume, avea să fie considerată cea mai frumoasă echipă a tuturor vremurilor. Linia ei de mijloc suna cam așa: Falcao, Zico, Socrates, Cerezo. Nu juca fotbal, picta!
Fundașii ei zburau și se numeau Leandro, Oscar, Luisinho și Junior. În atac era Eder, un alt geniu, dar și cel mai prost vârf din istorie, Serginho. În poartă, Waldir Peres, cel mai slab portar din aceeași istorie care ne învață atât de mult.
Fără portar și fără un vârf, Brazilia a atacat cu frenezie, dar Italia știa că are exact ce-i lipsea Braziliei: pe Zoff, în poartă, dar, mai ales, pe Paolo Rossi, în față. Și Zoff a apărat, iar Rossi a dat trei goluri. Viață și destin. Catenaccio! Joci cu ce ai! Patruzeci de ani mai târziu, toate echipele se apără în fața celor construite de Guardiola. Patruzeci de ani mai târziu, însăși echipa lui Guardiola se tăvălește pe jos, simulează, trage grobian de timp, atunci când e cazul. (Amănunte, din 8 septembrie, pe o binecunoscută platformă video).
În 1985, România lui Mircea Lucescu, cu Hagi căpitan, a sufocat Irlanda de Nord. A fost 0-1 și la Mondiale au mers irlandezii. Eram în tribună și am plâns de nervi, căutând să înțeleg ceea ce nu se putea înțelege la 17 ani.
În 2001, România lui Hagi, cu Mutu și Chivu în teren, a sufocat Slovenia. La Mondiale au mers slovenii. Eram în tribună și nu am mai plâns. Nu mai aveam 17 ani. Înțelesesem, între timp, că fotbalul e fix ca viața, o copie la indigo a tot ceea ce se poate întâmpla cu tine, în raport cu ce ai învățat, cu ce știi, cu ce poți, dar, mai ales, în relație cu destinul. Ce e destinul? Cele patru penalty-uri apărate de Duckadam la Sevilla, bara lui Zoli Crișan din finalul semifinalei cu Benfica, povestea cu suedezul Ravelli și românii Belodedici și Dan Petrescu, toate întâmplările de mai sus și multe tot astfel.
Așa că nu există antijoc, e o iluzie să credem asta. Un alibi. O explicație care nu explică nimic. Fotbalul e și catenaccio și tiki-taka, când așa și când altminteri. Totul e să câștigi, cu fair-play, cu dăruire, cu atenție și, dacă mai ai și noroc, atunci să te ții performanță și progres. Sigur că atacul e mult mai frumos, dar apărarea nu înseamnă antijoc. Nu.
Antijoc e altceva. E să iei titlul, banii din Champions League, și apoi să desființezi echipa. Antijoc e să iei Cupa și federația să nu te înscrie în Cupa Cupelor. Antijoc e să deții un “corp de balet”, cum le spunea Adrian Porumboiu unora, ca să produci daune altora. Tot antijoc, cel mai dat naibii antijoc, a fost cooperativa.
Sigur, când în după amiaza zilei de 5 noiembrie 1989, Universitatea Craiova, cu genialul Sorin Cârțu antrenor, a întâlnit pe Dinamo, în cea mai bună formulă din istoria ei, și a învins-o cu 1-0, mulți au spus că Gică Popescu și ai săi au făcut antijoc. Eu, din tribună, unul din cei 50.000, am văzut cel mai frumos meci din lume. Dăruire, rezistență, tactică, suflet, idei, joc. Nu antijoc! Și acolo chiar a fost vorba despre progres, că luna următoare a venit Revoluția, chiar și în fotbal. Dacă tot vrem elemente de progres.
P. S. Catenaccio este sistemul tactic de joc care a adus, ca noutate pe teren, jucătorul cu rolul de “libero”. Uite că există progres în toate! Totul e să ai perspectiva corectă. Așa cum au avut-o Helenio Herrera, Nereo Rocco, Enzo Bearzot sau, mai în zilele noastre, Jose Mourinho.
Sunt sigur că nu avem decât aplauze și admirație pentru felul în care un uriaș fotbalist, precum Cristi Chivu, s-a apărat, alături de interiștii lui, în mai 2010, în fața Barcelonei lui Guardiola și Messi! Sau avem discuții și aici?
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER