Locul 2. Al celui ce pierde

Elanul aproape suprarealist de acum 37 de ani al domnului Teoharie Coca Cosma, strigând „suntem finaaaliști!!!”, corectat ulterior, în „am câștigat Cupaaa!”, arată cât suflet trebuie să pui când câștigi și lași impresia că ai pierdut, dar mai ales viceversa.

Locul 2. Al celui ce pierde

Știm de la ABBA, prima trupă care a bătut vânzările Beatles-ilor, că învingătorul ia totul, fredonăm șlagărul ăsta de decenii, dar e clar că nimeni nu crede în versuri, mai mult de linia melodică, minunată, desigur, nu trecem. Nu, învingătorul nu ia totul, mai degrabă cel care pierde pleacă spre casă intrând în istorie. Nu întotdeauna, dar mai mereu.
Fotbalul are un destin al său, mai mult decât se vede în “legile jocului”, este un cazinou foarte ciudat prin consecințele devastatoare pe care le permite, e nedrept, e crud, e, prin urmare, rareori logic, aproape niciodată justițiar, evident, dar tocmai prin balanțele strâmbe lăsate în urmă, seduce, impune, cucerește teritorii și suflete pentru totdeauna.

Brazilienii cred, și sunt peste 200 de milioane, că naționala lui Tele Santana, de la Mondialul din Spania, din 1982, este cea mai frumoasă echipă din istoria lor. Reginele din ‘58, ‘62, și ‘70 ale lui Pele, Vava, Garrincha, Didi, Tostao ori Jairzinho nu mai cântă ca altădată. Nici cea din ‘94 a lui Romario și Cafu, ori cea din 2002 a lui Ronaldo și Ronaldinho, a lui Rivaldo și Roberto Carlos, nu mișcă Amazonul mai încolo.

Cea supranumită cu glorie și lacrimi în ochi, „cea mai bună din lume care nu a câștigat nimic!”, da, a lui Santana, cu Eder, Falcao, Zico ori doctorul Socrates, da, aceea merită totul! Respectul, amintirea, iubirea, dar, mai ales, delirul nostru de ordine și progres!

Craiova Maxima e o lacrimă care nu se mai usucă în veci, tocmai pentru că a pierdut acea semifinală, și nu pentru că uriașul Domozină a fost atât de aproape să strige la fel ca prietenul lui Teoharie, de la București, ba încă mai devreme cu trei ani. Maxima e Maxima pentru că a lumea a plâns când s-a terminat. Singura echipă-vis din istorie și-a ucis definiția ca să plângem ca proștii și ca puternicii de patruzeci de ani fără întrerupere. Bara lui Zoli, autocarul stricat în noapte, falsul lui Stromberg, ruptura lui Pele Donose, suspendarea lui Negoro. Prea repede venitul gol al lui Ilie. Toate au creat nu doar sufletul sfâșiat, ci și mitul.

E ușor și superficial să ții cu Madridul, e un destin să ții cu Rapidul! Un titlu în 1967, altul în 1999, al treilea în 2003. Și, toată suta de ani, care se împlinește mâine, ce conține?

Viață la superlativ conține. Rapid e singurul club din lume care nu are nevoie să intre în vreo comparație. Așa i-a fost scris. Titlurile multe ale altora nu sunt provocatoare de nopți albe în Giulești. Născută în vremea regilor adevărați și a unei Românii fascinante, Rapid preia de acolo chiar fascinația, geniul, poezia gloriei care nu e trecătoare și nu ține de Cupe, deși are multe, ori campionate. După ce te-ai luptat cu Venusul lui Gabriel Marinescu, cu Miliția, Securitatea și familia Ceaușescu, căreia i-ai propus transferuri, te mai poate atinge vreo înfrângere, indiferent cum s-ar produce ea?

„Singuri împotriva tuturor” și “Suntem peste tot acasă” sunt stări care bat nu doar orice trofeu, ci și orice astfel de înfrângere. Pittiș, Mitică Popescu ori cel mai mare pianist al lumii, Dan Grigore, nu puteau fi decât acolo, ca să se identifice oamenii prin destin. Ca și Nichi Dumitriu, Puiu Ionescu, Rică, Liță ori Neagu. Nu mai spun de Baratky ori Tache Macri. Peluza aceea care cântă de te doboară, o face pentru că în Gara de Nord, exact ca în Bejamin Button, ceasul uriaș din față merge ciudat. Nu arată ora exactă, asta poate orice ceas, ci istoria exactă. Și te întoarce mereu în timp. Asta avea echipa care a încheiat de regulă pe locul 2: istoria exactă! Puștii care cântă au toți vocea lui Pittiș și grenadele din tunul lui Păunescu. De fapt, ei nu cântă, ei trăiesc!

Napoli a luat al treilea titlu și a dat cu vopsea albastră pe străzi. Pe toate. Așa că Napoli e albastru per sempre! Undeva, în sfârșit înțelept, Maradona cred că zice ca Moromete, către Nordul bogat care se umflă, ca Inter-Milan, în semifinale de Champions: „Albastrul ăsta păstrat întreg, acolo e averea noastră, bolnavilor după averi! Trei titluri în o sută de ani! Ne ajung! Noi nu trăim după regulile voastre. La noi, învingătorul nu ia nimic. Dimpotrivă, oferă!”. Cândva, Olanda celuilalt uriaș, Cruijff, pierdea două finale mondiale, Johann a jucat în prima. Ce ciudat ca geniul de Cruijff, cu ADN-ul de lider, ca și la Diego, în ‘90, să piardă marile finale ale vieții! Poate că e prețul pentru ca istoria nu doar să te ceară, ci și să te iubească. Iar Olanda a dat lumii totalul din fotbal.

„Primul loc e ținta, e scopul și e sensul”

Cine va lua la noi locul 2? CFR Cluj? Va fi o dramă, după cinci ani de triumf. Probabil.

FCSB? Farul Constanța? Una dintre ele va pierde această cursă, însă ambele sunt croite după credința lui Hagi, el însuși, cândva, un efect al imperiului Steaua, cum că mereu “campionii creează campioni”. Și atunci, cum să accepți locul 2?

Așa cum nu-l acceptă Bayern, City, Juve, PSG, Brazilia prost computerizată, Germania ori Italia. Unii au vitrina, ceilalți, totuși, iubirea, vorba poetului. Pe unii un 0-1 îi dărâmă, pe alții, un 2-7, să zicem, îi amuză. Și unii și ceilalți știu că înfrângerile dor, dar doar cei care vin de mână cu istoria înțeleg că e prețul ca veacul de singurătate să te iubească doar pe tine!

Învingătorul ia prea puține față de învins, care se alege cu dragostea lumii, se pare. Iar dacă nu te numești Real Madrid, adică Victoria însăși, care e și ea o cale sigură către sufletele oamenilor, parcă nici nu merită efortul. Tot Socrates și Zico, Balaci, Dinu ori Liță Dumitru, Dumitrache, Oblemenco sau Neagu, Petschowski, Ozon, ori Remus Câmpeanu sau Dobrin rămân în poveste. Uneori campioni, întotdeauna Legende.

Primul loc e ținta, e scopul și e sensul, dar rareori e și viața. Campionul e cel care are, învinsul său e cel care este. Unul e consemnat de istorie, celălalt e istoria însăși.
Dacă locul 1 se premiază, locul 2 se trăiește! În definitiv, uneori, chiar marile tristeți ale lumii sunt optimiste! Ca tragediile lui Shakespeare.