Într-o grandioasă și crudă peliculă, poate cel mai bun film creat vreodată de un român, Glissando, Mircea Daneliuc vine cu tema clasică a omului norocos, care se salvează într-o lume în care totul alunecă, glisează spre rău, spre o anumită dictatură și spre o stare nouă, superficială, săracă în idei, dar bogată în palavre. Astăzi suntem toți obligați să trăim într-o astfel de societate, striviți de opinia celui care scrie fără să poată înțelege, care nu recunoaște nici istoria, nici geniul, nici timpurile care sunt și, cu atât mai puțin, pe cele care au fost. Totul se înclină spre ceva necunoscut, terenul, podeaua și tablourile de pe pereți, care atârnă tot mai strâmb în cuiele lor vechi și ruginite. Iar norocul nu mai salvează pe nimeni.
Glissando e din 1984. În ziua de 5 iulie a acelui an, la Napoli, pe San Paolo, Diego Armando Maradona era prezentat unei mulțimi care visa ceva, dar care habar nu avea ce avea să i se întâmple, începând chiar cu acele clipe. Un mare noroc o va lovi în anii următori, și o va salva pentru eternitate.
Aproape jumătate de secol mai târziu, uriașa umbră a celui mai iubit fotbalist dintre pământeni, acoperă o mulțime care nu-i mai recunoaște însă, aproape nicăieri, supremația. Messi, cel care a câștigat alaltăieri Cupa Mondială, a luat Argentina în spinare și a fugit cu ea de întrebări. Anii ‘80 îți dădeau voie să le pui și atunci oamenii primeau chiar și răspunsuri, nu doar verdicte, ca azi.
Lumea aceea avea filme, muzică, actori, regizori, mari scriitori, mari fotbaliști. Avea repere, avea și drame, o-ho, câtă luciditate, atâta dramă, nu-i așa? Lumea de azi are doar certitudini, comparațiile o încurcă, ce vine din urmă detestă, cine nu are noroc nu există, cine știe ceva, să tacă! Să tacă. Și să accepte.
Oamenii noi și cu noroc nu au văzut filmele acelea, nu au citit cărțile mari, nu au văzut RF Germania-Franța sau Brazilia-Italia. Nu mai amintesc anii, nu folosește nimănui. Dar oamenii de azi, între care și noi, cei care am studiat teoria literaturii și pe cea a fotbalului în același timp, norocoși ca domnul Teodorescu al lui Daneliuc, și învinși tot ca el, de dictatura mulțimii, înțelegem că Diego Armando Maradona a fugit cu altă Argentină la sub braț, una care nu oferea portarul Mondialului, care să dea mănușă la tot cartierul, pardon, stadionul. Unul apărând ca Duckadam, loviturile de departajare ale olandezilor Van Dijk și Berghuis, apoi, în finală pe a lui Kingsley Coman, că Tchouameni a dat nesilit alături. Deși Argentina lui Diego a avut un mare portar și ea, nu Pumpido a dus-o la titlul suprem în 1986. Nici Olarticoechea, nici Brown, nici Enrique, nici măcar Bilardo. Așa cum Dibu Martinez a dus-o pe aceasta, apărând magistral, la șutul lui Kolo Muani, din minutul 123.
Singur, Maradona a făcut-o. El care stăpânea un Pământ care încă mai avea putere să râdă și să creadă. Mai ales, să creadă!
A fost frumos! Fără statistici, fără recorduri, doar cu vocea lui Victor Hugo Morales plutind peste o lume azi dispărută, destrămată, alungată. Chiar și cele două milioane de oameni care au blocat la Buenos Aires circulația ca să-i pupe picioarele și pelerina lui Messi, din amintiri și din credință făceau asta. Din credința că au în față cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor, minus niște ani. ‘80, până spre ‘ 90… cam așa.
Lumea începe cu mine, cred că strigă Lionel, dar se înșală. Celălalt băiat, care a dat patru goluri în finală, tot cu “M” și el, a cumpărat deja ziua de mâine și încă vreo zece ani. Poate și mai mult de atât.
Messi al vostru, oameni buni de azi, va avea soarta păcătosului nostru dopat, filmat și, în cele din urmă auto-executat. Mâine, recordurile vor cădea, unul după altul, și ale lui Messi și ale lui Cristiano, ăștia care fug de rup pământul, Mbappe și Haaland vor stăpâni cerurile și pământurile, și site-urile și tik-tok-urile pe care vor merge cocoțați spre victoria totală.
Asta, până într-o zi, când, undeva, în Pampasul argentinian, sau cine știe unde, în Rio sau în Amsterdam, în Săcele sau în Casablanca, în Minas Gerais sau la Bistreț, se va naște un copil care va trăi având amintirile noastre, ale unei lumi care glisează de câteva decenii către o masă la care joacă doar cei cu bani. Și ce bani, puștiule! „Ați întâlnit trișori, domnule Teodorescu, la Monte Carlo, că doar acolo v-ați pierdut averea?” îi strigă soția prietenului său, personajului lui Daneliuc. „Doamnă, nu există trișori acolo, acolo sunt doar niște cartofori. Adevărații trișori au fost demult.. Iulius Cesar, Napoleon, Baudelaire, doamnă, ăia trișori!”.
Și dialogul continuă, ea, Tora Vasilescu, el, Ștefan Iordache. Ani de zile, în minte, au am mai adăugat un nume în șirul domnului Teodorescu. Maradona, da.
Geniile interpretează ciudat anumite partituri. Maradona și Messi au arătat asta. Ei sunt primii doi în vremea vieților noastre. Ciudați, magnifici, dar în ordinea asta. Așa cred. Altfel, filmele erau grandioase, cum am spus, cărțile erau scrise de Marquez și de Borges, golurile, cum se marcau, deveneau ale secolului. Trăiam. Lumea nu începea cu Messi și nici măcar cu Maradona. Citeam, iubeam, cred că și înțelegeam ceva din cărți, din dragoste și din fotbal. Nici nu bănuiam că lumea avea să înceapă, ceva mai târziu, cu Messi!
„Există trișori, domnule Mitran?”
De 36 de ani nu vreau să răspund la întrebarea asta.
Băieții răi de atunci te învingeau cu poveștile, băieții buni de azi te bat cu statistica.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER