Universitatea Craiova e singura echipă din lume care ține ea la tine, nu tu la ea. Sau, să admitem, mai întâi te iubește ea, abia apoi îți faci tu drum către sufletul ei. Dacă te lasă.
Așa a fost dintotdeauna, mă gândesc, nu știu sigur. Nu am trăit decât ceva mai mult de o jumătate de veac cu echipa asta rostogolindu-se-se prin toate arterele și venele mele, suficient ca sângele să devină albastru, ca toate serile noastre împreună.
O echipă studențească, devenită regală, în vremuri în care și școala, și clasa socială cea mai aleasă, nu-și trăiesc cele mai bune zile. Dar eu așa am cunoscut-o. De la tata.
Am scris de atâtea ori despre relația noastră, ea întinerind, ca în strania poveste a lui Benjamin Button, iar noi toți ceilalți îmbătrânind așteptând-o să se întoarcă la noi, încât am sentimentul că v-am mai spus povestea asta. Și chiar v-am spus-o, v-am scris-o.
Am povestit-o, cândva, la un Replay, pentru că poveștile noastre despre ea sunt mereu aceleași, într-un soi de recuperare a propriilor vieți, care aproape că se pierd la un 0-3 în deplasare, cu FCSB, ca să reînvie iar și iar. “Creștinismul nu mai apărea, dacă Iisus învia de atâtea ori de câte ori credeți voi că o va face Știința voastră!”, mi-a zis, cândva, un ziarist genial. Dar aici se înșela: și Biblia și povestea Cupei UEFA, ‘82-‘83, se citesc de două mii de ani cu aceeași încântare. Deși ambele se termină trist.
Trist, dar cu o infinită speranță în ziua de mâine. La Craiova, cel puțin, e marcă înregistrată.
Așadar, povestea în care Universitatea m-a aruncat în sus, fără să mă lase să cad!
“Doamne, să cad, să revin, să cad și să-mi miroasă cămașa a iad!”. E un vers al autorului imnului Universității Craiova, Adrian Păunescu, din “Heraldul cu ochi albastru”.
…am frici. De mic, visez că mă prăbușesc, e un vis care mă chinuie îngrozitor. “Și eu mai visez asta câteodată”, mi-a spus Doctorul, cel mai bun prieten al meu, care e rapidist. “Da, dar eu chiar cad!”
Am spaime, am superstiții, am teamă. În visul acela din copilărie, cineva îmi întinde, totuși, o mână, dar eu niciodată nu reușesc să o prind… … Îi scriu în noapte lui Liviu Manolache, probabil cel mai bun om din lume, să mă ajute cu data exactă. Eu mai țin minte doar că era într-o sâmbătă. Îi spun meciul, Sportul Studențesc – Universitatea Craiova 1-1, că au marcat cei doi fundași stânga, ce ciudat, nu?, Munteanu II, zis Brini, de la Cabrini, și Ungureanu, supranumit Roșu. De la păr.
Și i-am spus lui Liviu că s-a jucat fie în ‘85, fie în ‘86, că era Cami încă la noi, iar eu mă pregăteam să dau la facultate, la Filologie. Eram deci a 12-a. Sau a 11-a? Asta nu mai știu. Și Liviu îmi scrie: 22 martie 1986.
Fug de la liceu. Și așa fac meditații peste meditații, cu doamna Bogza la română, unde mă văd mereu cu Andrei, băiatul lui Păunescu. Azi, Andrei e fratele meu mai mic. La franceză, cu domnul Bolintineanu. Desigur, stră-nepotul poetului. La literatură cu domnul Stăvăruș, anul trecut am luat Olimpiada la română. (Nu mi-a ajutat la nimic, am picat cu 8,77, am fost 48 pe un loc, 1216 candidați pe 25 de locuri, nu am să uit vreodată amănuntele din vara care urma să vină. Am luat unica notă de 10.00. chiar la română, niciunul dintre cei care au reușit ori care au picat nu a avut un zece întreg la admiterea aia. Până s-au afișat rezultatele, mama s-a tot dus și s-a rugat la biserica aceea albă de lângă Arhitectură.)
E cald, examenele sunt încă departe. Chiulesc, sunt sătul de ore, vreau să nu mai citesc nimic, niciodată. Rebreanu, Preda, Bacovia, Eminescu, Camil Petrescu. Gata! Gata!!
Nu am mai văzut Craiova din decembrie, cu Steaua, în Ghencea, când am fost cu tata, dar acum tata nu poate veni, mi-a spus aseară. Oricum, ar veni degeaba: când ies de la metrou, în Grozăvești, mă prind imediat că nu mai sunt bilete!
Am 75 de lei, 50 mi-a dat tata, o altă bancnotă, de 25 de lei, mama. Ar fi destul pentru orice bișnițar. Oficial, e 15 lei un bilet la “a doua”, unde e galeria Științei. Așa văd pe un afiș, rupt, dar lipit pe un perete de cămin. Zece lei peluza. Aș da 75 de lei pe o peluză.
Dar mi-e sete, am amețit și mi s-a uscat gura când am realizat că nu există vreun bilet pe nicăieri. Aș bea un suc. E 2 lei în oraș, acum, la cămin, îl vând niște fete, care au ieșit pe geam la parter. “Cât e?”, zic. “Cinci lei”, aruncă una dintre ele, amuzată. Și întinde mâna, cu degetele perfecte, întinse perfect: unghii lungi, ciclamen. Iau. Rămân cu 70.
Acum chiar că mi-e rău. Sunt în uniformă de liceu, la “Iulia Hașdeu”, am numărul 1091 pe matricolă. De aia cred că am amuzat-o și pe studenta cu sucul…
Galeria Craiovei scandează deja din stadion. Cântă. “Ținem cu echipa noaaaastrăăă…”
Mă așez pe o bordură, îmi scot cravata. Nu am nicio variantă, e clar, nu te lasă Miliția să avansezi spre stadion fără bilet. Cât de prost am fost! Cât de prost!
Trebuia să vin să cumpăr, am avut o săptămână. Ce bou! Scot “Sportul” din sacou, mă uit pe clasament. Steaua, prima, 33 de puncte, Sportul a doua, 28, apoi Dinamo cu 26, noi, cu 25. Dinamo are la Vâlcea, greu. (Va face 2-2). Steaua se pregătește de dubla cu Anderlecht, din Cupa Campionilor, are în Ghencea, cu FC Olt, unde joacă Balaci. Și Crișan, și Donose. Dar Știința e aici, peste umăr…
Un fan al Craiovei, grăbit, spune că meciul se poate vedea de pe acoperișul căminului de fete. De unde am luat sucul. Strigă: “Haide, dom’le, că se vedeee!”
“Păi ne lasă să intrăm în căminul de fete?”, zic. “Păi nu intrăm, zice omul, din fugă, că ne urcăm pe afară!” Am o presimțire neagră, dar întreb, totuși: “Pe unde pe afară?”
Abia acum mi-e rău de-a binelea, când aud și și văd răspunsul: “Pe scara de incendiu”. …mai e jumătate de oră și începe. Eu stau lipit de zidul căminului, de minute bune și văd cum urcă oamenii prin cilindrul acela descoperit, zeci de metri. E vopsit în alb. …nu, nu pot, chiar nu pot să urc, nu am cum. Stau de un minut cu mâna încleștată pe fierul ăla. E enorm până sus! “Hai, bă, frate-miu, dă-te așa, dacă nu urci!” Oamenii mă dau la o parte și se cațără. De sus se strigă că se vede perfect. “Hai, bă, elevule, urci?”
Mi-e frică. Nu pot.
Craiova e pe 4, îmi zic în gând. Dacă bate azi, și Dinamo nu bate la Vâlcea, trece pe 3. La Chimia joacă Beldeanu.(și Aurică va înscrie, la 36 de ani, în poarta lui Dinamo, în ziua aceea…). La Sportul, Țicleanu. Dar Craiova mea e aici. Aproape se vede, dacă urc. Și urc! Pentru că, brusc, peste plopii și căminele alea din Regie, se aude vocea crainicului din stadion. “Cu numărul 10, Hagi! Iar acum oaspeții noștri, studenții din Craiovaaaa! În poartă, cu numărul 1, Silviu Luuuung, fundași, cu numărul 2, Nicolae Negrilăă..”
Urc sau nu? De jos, cineva mă împinge. Urc, dom’le, stai așa!
Am trecut de etajul trei, mai am unul. “Iar în atac, cu numărul 7, Ion Geolgău, cu numărul 9, Rodion Cămătaruuu, și cu numărul 11, Sooooriiin Cârțuuu!”
Gata, sunt sus. Cineva m-a tras când am ajuns pe burtă, pe muchia acoperișului. Nu mă uit în jos. Sunt paralizat de frică, îmi țin strâns geanta mea “AIR France”, albă cu albastru, dar sunt în picioare și văd aproape tot terenul. Unii stau pe burtă, chiar pe marginea marginii! Să vadă mai bine.
Munteanu II deschide scorul, în minutul 29, chiar la poarta din dreptul nostru. Egalăm prin Nae Ungureanu, după pauză, în minutul 68, și dominăm clar repriza a doua. Cioroianu e imperial, e titular puștiul, de când Ștefănescu a plecat la Brașov, acum trei luni. Intră alți doi tineri: Bâcu și Badea. Ungureanu și Bozeșan sunt eliminați aiurea.
S-a terminat așa, 1-1. Oamenii se strâng și încep să coboare pe unde au urcat, normal.
Mai sunt zece, șapte, cinci…mă apropii și eu de muchia acoperișului și aproape leșin. Cum dracului, Doamne iartă-mă, să cobor!? Mai sunt doi care, pe grabă, încearcă să-mi dea curaj, dar e imposibil să o fac, amețesc doar când văd golul sub mine, și zidul drept al clădirii…Și totuși, ăia cum naiba au coborât!? Nu știu cum, dar eu nu pot. … s-a făcut de mult noapte peste București. Au plecat toți, și din tribune și din oraș, cred. Pe străzi oricum nu e nimeni, doar niște siluete se văd prin perdelele din cămine..
“Cum ai coborât de acolo?”, m-a întrebat mama, după ce am ajuns în noaptea aia, cu un taxi, la ea, și i-am povestit. Era de gardă la spital.
“Nu știu nici acum cum, mama. Am făcut 1-1 cu Sportul, altceva nu-mi mai amintesc de după meci.” Mama și-a trecut stetoscopul în buzunar, mi-a pus mâna pe frunte și a zis: “Să nu-i spui nimic lui taică-tu.” “Mama, dar eu cred că nu știu cine mi-a întins o mână, să nu cad…”
Peste doar câteva zile, Dinamo-Sportul Studențesc, 0-5.
La mulți ani, Universitatea Craiova!
P. S. Și da, ai dreptate, tinere scriitor, bunule prieten, Florin Jianu, Universitatea Craiova e cea mai frumoasă poveste de dragoste dintre om și fotbal. Dacă te prinde cineva.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER