Și norocul se antrenează, nu-i așa?

Televiziunea spaniolă care produce meciurile din La Liga are, mai nou, obiceiul de a ne prezenta, în procente, șansele de reușită la execuția fazelor de gol. Marchează Benzema cu un șut din unghi închis, să zicem de 30 de grade, de la 16 metri, lateral stânga, imediat aflăm pe o reprezentare grafică impecabilă că șansa pentru vârful Madridului de a înscrie de acolo era de, să zicem, 7,5 la sută. Nu ni s-a explicat niciodată cum se calculează acel procent, de ce se ține cont în obținerea lui, de adversitatea și poziția apărătorilor, de capacitatea portarului de a respinge etc, nu știm.

Dar, dincolo de aceste mici enigme, rămâne aproape întotdeauna senzația, mai ales atunci când procentul de reușită este foarte mic, undeva pe la trei la sută, că golul s-a dat și cu o importantă doză de noroc!

Fără a avea parte și noi de un astfel de sistem, cu toții am înțeles, și încă de foarte mult timp, că norocul face parte din joc. Știm asta încă de la România-Iugoslavia 4-6, când am avut 1-0 în minutul 2 sau, și mai aproape în timp, de la România-Irlanda de Nord 0-1. Ori de la România-Slovenia 1-1.

Stați un pic, nu ridicați piatra!

Bineînțeles, în toate aceste cazuri e vorba de nenoroc, să nu-i zic altfel. Ca și la șutul în bară al lui Zoli Crișan din finalul returului cu Benfica, sau la șutul lui Augustin, tot în bară, de pe Anfield, din semifinala cu Liverpool.

Poate un pic de noroc, când să fi avut? La finala de la Sevilla, poate la Cardiff, când Bodin a tras și el în bara transversală a porții lui Prunea, nu cred că știați, dar atunci galezul a ratat singurul penalty din carieră. În sensul că, pe toate celelalte, că el era executantul și la echipa de club și la națională, le-a transformat. Pe toate, nu și pe acela. Atunci s-a născut “Generația de Aur”, care a căzut tot la penalty-uri, cele ratate de Dan Petrescu și, ultimul pe listă, Belodedici, în “sfertul” cu Suedia, din ‘94.

Să revenim însă de unde am plecat și să nu uităm atât de repede meciurile alor noștri din Conference, de săptămâna trecută. Care era procentajul, în cifre adunate de destin, ca Universitatea Craiova să fie egalată la un minut după ce deschisese scorul, în Israel, la ultima fază a primei reprize a prelungirilor, minutul 105+1?

Dar ca Papp să ia cartonaș roșu la pauză, în meciul tur? Dar ca Andrei Ivan și Bancu să rateze câte un penalty?

Apoi, sigur, în Norvegia, în alt ultim minut, FCSB a primit un penalty, după ce portarul nordicilor, ceva mai devreme, scăpase pe sub el un șut banal. La Cluj, Cvek aducea și el calificarea, în minutul 89, cu un șut din foarfecă!

CFR fusese însă eliminată din preliminariile Champions League, acum o lună, după ce primise gol și în minutul 90, și în minutul 120, și ratase și lovitura decisivă din loteria penalty-urilor. Dar e oare o loterie acolo? Mă tem că nu prea mai e. S-a scris mult pe tema asta, dar, de la momentul cu lacrimi și mânie, din semifinala Cupei Mondiale de la Sevilla, din ‘82, când Six și Bossis au oprit zborul Franței lui Platini către titlu, lumea a înțeles, încetișor, că un penalty nu se poate apăra. Dacă. Dacă ești concentrat. Dacă ești precis în execuție. Dacă ești calm. Dacă ai răbdare. Dacă ai un plan dinainte lămurit. Dacă ai puterea de a crede în tine însuți!

La noi, plan, răbdare și calm, intuiție și sânge rece a avut doar Duckadam, dar el era între buturi cu toate aceste calități, nu la punctul de la 11 metri.

Azi, un penalty se ratează rar în lumea formidabilă a acestui joc, totuși. Marile echipe tocmai de aceea au mari jucători, ca să nu rateze marile ocazii.

Norocul FCSB a existat, dar asta pentru că în acel ultim minut de la Stavanger, băieții lui Dică erau în careul advers, cu toate motoarele pornite să înscrie, iar și iar, cu încredere în forțele lor, cu elan și cu luciditate.

La fel, cu lecția în sfârșit învățată, campioana ataca la Cluj,  nu se mai apăra într-un final care trebuia să fie altfel și a fost altfel. Universitatea Craiova însă a fost copleșită de emoții. De un nenoroc aproape marcă înregistrată, imposibil de înțeles și de dus.

Sau de un destin care i-a cerut să mai aștepte, ca și cum acești 40 de ani de la marele ei traseu european nu ar fi fost de ajuns. CFR și FCSB au luat titluri multe, au fost în timpul din urmă în grupele tuturor competițiilor din Europa, s-au bătut cu Real Madrid sau Manchester United, cu Roma sau Liverpool, cu Chelsea sau Ajax, cu City sau Bayern. Uneori au învins, alteori, nu. Uneori au avut noroc, alteori, nu. Dar, de fiecare dată când au crezut în ei înșiși, acei băieți au demonstrat o anume valoare.

Universitatea Craiova, singura dintre cele trei care nu reușise niciodată o calificare în grupe, a atins ușor, cu respirația, poate, ștacheta în proba ei de înălțime, și aceasta a căzut. Sigur, a avut cel mai dificil adversar, a jucat jumătate din meciul tur în inferioritate, a ratat două lovituri de departajare, prin urmare nu a avut dramul de noroc al celorlalți, ci drama ei dintotdeauna. Tocmai de aceea, pentru a destrăma acest labirint al nenorocului, trebuie să-l antreneze! Să învârtă, ca altădată, hărțile Europei și să creadă că totul se poate dacă antrenează și această felie de viață.

Mirel Rădoi are timp, are valoare și are, deja, și experiența să poată îmblânzi imposibilul.

Îi trebuie doar o țârâ de noroc, pentru că are de partea sa toată știința de a-i face și pe ceilalți să creadă în el și, la fel de important, în ei înșiși. Care știință?

Știința Craiova, desigur!