Un mare scriitor rus, probabil cel mai mare dintre toți, își deschide una dintre povești cu o frază devenită celebră: „Toate familiile fericite se aseamănă între ele, fiecare familie nefericită, însă, este nefericită în felul ei”. Dacă admitem că România, țara și România, echipa de fotbal, sunt familiile noastre, una și aceeași uneori, să admitem și că nu înțelegem, și că nici nu mai știm unde se află acest reper al conștiinței noastre, care este, totuși, „naționala”.
Știm doar că, în cazul norocos, dar puțin probabil, că ar alcătui o familie, ea ar trebui să fie tare nefericită. Dar nu e! După halucinanta înfrângere de la Erevan, totul s-a uitat, iar datele eșecului par a se fi transformat într-un lung și greu explicabil entuziasm.
România a primit patru meciuri la Euro, deci e la Euro! România e, așadar, nefericită în felul ei! Pozăm, tăiem panglici, inaugurăm.
O amintire, acum, de Paște, a felului fulgerător în care echipa manageriată de Mirel Rădoi a ratat, practic, două calificări în doar câteva săptămâni, poate părea anacronică. Peste o lună începe cea mai mare sărbătoare a fotbalului european și, în mod aproape bizar, participăm și noi la ea, dar fără să ne prezentăm! Dăm însă semnale că ne e bine, nu e nicio supărare în asta! Ne luăm dintr-atât?! Suntem, totuși, la Euro!
Am fost învinși de Islanda, într-un soi de semifinală a unui baraj care a trimis, în cele din urmă, Ungaria la turneul final. Iar noi am rămas să definim nefericirea noastră particulară, pentru că, tocmai am aflat de la Tolstoi, toate familiile fericite se aseamănă între ele, cea a Franței cu cea a Spaniei, a Italiei cu a Austriei, a Olandei cu a Macedoniei și tot așa. Țări fericite, naționale tot așa!
Ce facem însă noi, nefericiții? Ce e atât de particular în nefericirea noastră, de nu seamănă cu a nici uneia? A noastră, a României, este una bizară, în sensul că, pentru noi, durerea cauzată de ratarea calificării nu a generat forța revanșei, pe asta am ratat-o în Armenia, rapid, ci a dat startul unei euforii fără obiectul muncii.
Da, avem meciuri pe Arena și găzduim și oameni. Oameni în carne și oase, ca mine și ca dumneavoastră. E vorba de 12.500 de patru ori. Adică la cele trei meciuri din grupă, plus o optime de finală. Un sfert de stadion de fiecare dată, așa am aflat de la președintele FRF, Răzvan Burleanu.
Abia atunci, după aproape un an și jumătate, vor avea și spectatorii noștri dreptul de a merge în tribune. Nu la meciurile echipelor lor, și cu atât mai puțin ale țării lor, acolo nu a fost voie, din cauza pandemiei. În Liga 1 nu li s-a permis, în ciuda tuturor demersurilor posibile înaintate de cluburi, de Ligă, de oamenii care își cântă bucuria ori tristețea de-afară, de după garduri, pe la Craiova și Arad, pe la Rapid ori Steaua, pe la Dinamo ori Petrolul. În timp ce restul Europei a primit și va primi, în toată această lună care a mai rămas până la Euro, oameni în stadioane. În Anglia au fost și vor mai fi, în Est sunt aproape peste tot, în Spania se poate pentru ultimele etape, e o perioadă în care toți deschid, finalele de Europa League și de Champions vor fi cu mii de spectatori, a anunțat UEFA, iar unde nu sunt admiși fani, nu vor fi nici meciuri la turneul final. Bilbao și Dublin tocmai ce au ieșit de pe listă exact din această cauză.
La fel e și cu stadioanele alese pentru Bal. Pe Wembley se joacă în draci până la Euro, la Roma, pe Olimpico, unde va fi partida inaugurală la vară, Lazio și AS Roma joacă etapă de etapă. La noi însă, Arena e fără jocuri, fără oameni și fără rost. România e doar o scenă de primire, un nesfârșit covor roșu care începe de niciunde și se termină nicăieri.
România fără oameni. România fără rezultate. România fără stadioane. România fără explicații. Ați observat, da, că, de ceva vreme, nimeni nu se mai obosește să dea vreo lămurire de ce lucrurile sunt așa și nu altminteri? De ce pe 15 mai nu se poate cu 7.000 la Craiova, dar se va putea, pe 15 Iunie, cu 13.000 pe Arenă? De ce Rădoi e în tribune la Buftea, și nu e la Cagliari, la Glasgow, la Parma ori la Praga? Va fi, în schimb, la Tokio, când acasă toți tricolorii lui, adică ai noștri, probabil toți, hai să nu fim categorici, vor fi angrenați în meciuri europene sau în pregătiri de foc la cluburile care i-au cumpărat. Nimeni nu se simte dator cu o explicație, de ce România olimpică, cea care a avut norocul sa pice cu Noua Zeelandă, Coreea de Sud și Honduras in grupa de la J.O., a moștenit și ghinionul de a avea unde, a avea de ce, dar a nu avea cu cine?
Pentru oamenii care nu joacă în celebrul serial “Costume”, pentru cei care sunt nefericiți în modul cel mai crunt din Europa, pentru stadioanele goale și legate cu lanțuri, pentru covoarele roșii pregătite mereu pentru alții, există vreo explicație?
Există, desigur. O știți și dumneavoastră, o știm și noi, toți știm de ce pentru noi, nu. Și pentru alții, da.
Să zicem, pe scurt, că n-avem oameni. În tribune. Pe nicăieri. Deținem, în schimb, pe gestiune, stadioane cu ghid de utilizare doar în limbi străine. E o nefericire națională într-o mare și entuziastă fericire globală!
Apropo, mai știe cineva când joacă și România?
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER