Universitatea lui Reghecampf și ce nu se poate uita
10 aprilie 1982. Acum 40 de ani exact, Universitatea Craiova era, raportată continental și temporal exact, între un 1-1, la München, cu Bayern, în Cupa Campionilor Europeni, sferturi de finală, și un 3-1 cu Fiorentina, la Craiova, în Cupa UEFA. În perioada dintre cele două meciuri, s-a jucat Cupa Mondială din Spania, cu Italia și R.F. Germania ajungând în finală.
Finala aceea în care nemții au pătruns grație golului lui Karl-Heinz Rummenigge din semifinala cu Franța lui Marius Tresor, și Alain Giresse, care marcaseră și ei atunci, în cel mai frumos și dramatic meci al tuturor timpurilor, decis în cele din urmă la lovituri de departajare.
Povestea acelui 3-3 trăiește în cea mai bună carte scrisă de nea Vanea, Espana 82, dacă permiteți o altă întoarcere în timp și realitate. De aceea, pentru unii olteni, Sevilla are o semnificație un pic diferită în amintirea globală a fotbalului românesc.
Acel meci, Franța-RFG, a fost cu învinșii Craiovei din zilele ce aveau să vină ceva mai încolo, din toamnă până în primăvara următoare. Și finala, Italia-R.F. Germania, 3-1, de la Madrid, de asemenea.
Marius Mitran, editorial despre Universitatea Craiova a lui Reghecampf: ce nu se poate uita
Marile momente și marile vedete ale acelei veri au rămas strâns legate de ciudatul destin al echipei căreia, chiar atunci, nea Vanea Chirilă avea să-i spună Craiova Maxima. Italienii campioni mondiali Graziani și Antognoni, germanii Briegel și Brehme, francezii Tresor, Giresse și Tigana, ba chiar și campionii mondiali de până în acea vară, argentinienii Passarella și Bertoni, aveau să fie eliminați, succesiv, dar și concomitent, la pachet, unii dintre ei, de acea echipă de o frumusețe imposibil de definit.
10 aprilie 1983. Universitatea Craiova nu mai era campioana României, nici măcar deținătoarea Cupei (6-0 în ultima finală jucată, cea cu Poli Timișoara), dar avea selecționați fix 11 fotbaliști în echipa națională, care se califica la Euro ‘84, lăsând acasă deținătoarea Mondialului. Acea zi se afla la jumătatea distanței, aproximativ, dintre turul și returul semifinalei Cupei UEFA, cu Benfica Lisabona. Nimeni din România nu ajunsese vreodată până acolo. Așa cum nimeni nu avea să mai lase în urmă, până în zilele noastre și viitoare, eliminați cu echipele lor, fotbaliști de clasa celor pe care i-am amintit aici. Iar ca să fim foarte cinstiți cu amintirile, să spunem că Brehme nu a jucat finala mondială din ‘82, dar le-a jucat pe cele din Mexic, în ‘86, când a făcut marcaj la Maradona, și a decis-o pe cea din Italia, în 90, când a marcat golul victoriei, 1-0, cu Argentina aceluiași Diego Armando Maradona.
10 aprilie 1983. Între 0-0 la Lisabona, pe 6 aprilie, cu Benfica lui Sven Goran Eriksson, și 1-0 cu Italia lui Paolo Rossi, campioana lumii, la București, pe 16 aprilie, Craiova visa. Mai era până la 20 aprilie, ziua din urmă, când totul se va sfârși, și totul abia va începe.
Cu Italia jucaseră Ștefănescu, căpitanul tricolorilor, Ungureanu, Balaci, cel mai bun de pe teren, Geolgău, Cămătaru și Cârțu. Șase. Lung și Negrilă rămăseseră rezerve. Opt. Țicleanu era suspendat după eliminarea de la Florența, din decembrie. Nouă. Irimescu va prinde și el turneul final din Franța. Zece. Crișan era și el pe listă. Unsprezece.
10 aprilie 2022. Universitatea Craiova învinge campioana ultimilor patru ani, CFR Cluj, cu 3-2, după ce e condusă cu 2-1, pe Ion Oblemenco chiar, în minutul 69. Atunci egalează Markovici, iar în minutul 97, în ultima secundă, Rogulijc aduce victoria. Cu exact șapte zile în urmă, Știința învinsese FCSB la București, cu 2-0.
„Dacă Iisus ar fi înviat de atâtea ori de câte ori credeți voi că Universitatea Craiova va fi din nou ce a fost atunci, creștinismul nu ar mai fi fost religie”, mi-a zis Tolo, cândva.
Dar am mai spus povestea. Și asta, și multe la un loc, în toate felurile. Cred că ajunge. 23.000 de oameni au fost duminică pe stadion, crezând. A fost și ziua alegerii, ca președinte, a lui Sorin Cârțu, omul deplin al acestei echipe, pe care a salvat-o, a (re) inventat-o și a identificat-o cu gloria în toate vremurile și din toate vârstele. Ale ei și ale lui.
Dar nu toți cei din stadion au fost martorii acelor anotimpuri. Din 23.000, mulți nu erau nici măcar născuți pe vremea când Craiova ținea lecții cu Antognoni și Brehme, cu Passarella și Tigana. Acești oameni tineri au fost forța care a generat presiunea generațiilor care nu au văzut, dar au aflat, într-un fel, despre Cimitirul Cărților Uitate, din romanul lui Zafon. Această presiune a adus golurile din victoriile cu FCSB și CFR, această presiune, care vine din vara de atunci, înseamnă că Universitatea Craiova chiar va pune probleme teologice într-o zi.
Deocamdată, suntem în aprilie, luna în care s-a terminat și a început totul. Între ceva și altceva. Între o echipă care are curaj și îi învinge pe cei mari și o alta, care trebuie să devină ea însăși mare. Poate în acest aprilie, poate în cel viitor. Poate e deja mare.
Locul Cărților Neuitate și Mereu Reamintite obligă. Universitatea lui Reghecampf, pentru că deja vorbim despre o echipă de autor, are amintirile ei și ale noastre. Totul e să și le creeze pe ale ei. Are în ADN ceea ce alții, nimeni, ceilalți, nu au și, tocmai de aceea, ar putea să se dea jos de pe cruce a doua oară.