Alzheimer, farsă, impostură
Au existat oameni – din fotbal şi din afara lui – pe care vorbele spuse la cald de Alexandru Chipciu după U Cluj-CFR i-au iritat. Înţelegerea pe care o manifestăm de obicei faţă de noi înşine, cu alaiul ei de circumstanţe atenuante, s-a risipit ca fumul. A rămas o exigenţă de ciment, în spatele căreia se citeşte o tristă aderenţă la clişee. Dorin Tudoran a scris cândva despre „suveranul poncif” ca fiind entitatea tutelară a netalentaţilor care, dornici totuşi de notorietate, îşi duc traiul public de la o platitudine la alta sub stindardul conformismului. Cine iese de sub binecuvântarea flască a suveranului poncif riscă oprobriul sau, în orice caz, alunecarea în ierarhie. Alexandru Chipciu a refuzat (nu pentru prima dată) să facă trafic cu banalităţi şi şi-a spus păsul, cu un clin d’oeil medical, care a provocat ridicări intrigate din sprâncene şi chiar dojeniri prin studiouri.
Editorial Radu Paraschivescu! Alzheimer, farsă, impostură
Sigur, e simpatic că umbra domnului Alzheimer s-a întins asupra fotbalistului după un 3-4, după ce-l ocolise niţeluş mai devreme, la un 4-3. Cele două scoruri în oglindă spun însă împreună povestea: labilitate psihică, apărare uşor de franjurat, inconstanţă, greşeli cu ghiotura şi, peste toate, incertitudinea privind antrenorul de etapa viitoare sau de peste două. Versat în repertoriul teatrului scurt la microfon, Alexandru Chipciu invocă sprijinul soţiei şi se arată consternat de genul ăsta de fotbal-ruletă în care golul pică tocmai în secunda când crupierul din înalturi se pregăteşte să rostească „rien ne va plus”. Dacă Alexandru Chipciu se teme de demenţă, e de văzut în ce anume constau temerile medicale ale lui Nicolae Dică după un alt 3-4, cel de la Ploieşti. Strict de urmări medicale e vorba aici, fiindcă de celelalte s-a îngrijit patronul echipei, care poate inspira oricând un scenariu sud-american când vine vorba de capricii, spirit discreţionar şi autosabotare.
E interesant însă că destui dintre cei care l-au probozit pe Chipciu pentru firescul discursului nu găsesc nimic de criticat când vin la microfon cetăţeni-paravan, care sunt purtători de cuvânt ai antrenorilor fără licenţă. Ce spune Chipciu e câh; în schimb, banalităţile îndrugate de aceşti bieţi deţinători de licenţe sunt gigea. Exact asta lipsea într-un fotbal oricum parodic, în care antrenorii ies din circuit marţi şi reintră vineri, iar angajatorii lor se poartă ca nişte plantatori iritaţi întru câtva de interdicţia de folosire a biciului. Etapele trecute au developat noi episoade de prostituţie televizuală, în care antrenorul Ilie Poenaru a fost înlocuit, alb şi inexpresiv, de Marin Dună, iar Marius Croitoru (între timp demis de la marea iubire la care tocmai se întorsese) de Mihai Ciobanu. Să nu ştie oare cei care-i împing spre microfoane că aşa ceva nu se face? Să nu-şi dea seama că păcălesc publicul? Să nu fie în stare de o sondare fie şi superficială a conştiinţei? (La această ultimă întrebare, mai mult ca sigur că răspunsul e negativ.)
„Mirosul unei fripturi se plăteşte cu zornăitul unei monede”
Într-o ţară deprinsă cu înlocuitorii din alimentaţie şi din comerţ, jocul ăsta de prost gust nu produce mari convulsii. În acest caz, poate c-ar trebui să nu lăsăm lucrurile să se păstreze în perimetrul declaraţiilor dinaintea meciului şi de după el. Se poate face mai mult. O idee ar fi ca emisiunile de analiză fotbalistică să-şi schimbe la rândul lor distribuţia, dacă tot au revenit în modă pantofii de sport Adibas sau Puna şi casetofoanele Powasonic. În locul lui Moraru, Naum, Dobre, Filoti, Niculescu şi Grigoroiu ar putea veni ca amfitrioni diverşi operatori, sunetişti, sau membri ai personalului TESA. Nici invitaţii n-ar trebui să mai fie Răureanu, Balint, Rădulescu, Dumitrescu sau alţii. Se pot găsi oricând în parcare câţiva oameni ieşiţi la fumat sau la băut un suc – ce mare lucru să-i pui la treabă în locul titularilor? Doar ştim din înţelepciunea poveştilor că mirosul unei fripturi se plăteşte cu zornăitul unei monede.
Scenaristul şi regizorul acestui cadril al imposturii cu accente de v-aţi ascunselea trebuie însă căutaţi în birourile FRF, acolo unde se coc şi se recoltează unanimităţile electorale. FRF răspunde (de fapt, NU răspunde) direct de perpetuarea şarlataniei îngăduite a antrenorilor de jure şi de facto. FRF, nu altcineva, a numit selecţioner un antrenor fără licenţă, pentru care fusese adusă, pe vremea când antrena la club, o entitate gesticulator-verbalizatoare în pragul bătrâneţii. FRF a îngăduit parodia, nesfiindu-se să vorbească în acelaşi timp de principii morale. FRF a acceptat, predictibilă şi sustenabilă cum ne asigură starostele ei că este, să opereze în orizontul concesiilor şi să nu ia măsuri elementare de blocare a circului de ochii lumii. Când ne vor mai elimina echipe din teritorii misterioase, n-ar fi rău să-i întrebăm pe slujbaşii de la FRF dacă nu cumva e vreo legătură între contraperformanţele de zi cu zi şi teatrul prost pe care-l joacă la microfon dunele şi ciobanii din fotbalul nostru.