Ballkani şi Carpaţii

„Balcanul şi Carpatul” lui Alecsandri e o poezie cu un happy-end patriotic, de natură să-i asigure prezenţa în manualele de gimnaziu. Doar în filmele croite după reţetă mai vezi asemenea izbânzi ale binelui. Simbolurile poetului sunt, de bună seamă, străvezii. Balcanul înseamnă imperiu, putere, apetit expanionist şi ameninţare cu urgia armelor. Turcia de ieri şi Rusia de azi, de exemplu. Carpatul, în schimb, e totuna cu libertatea şi neatârnarea, traductibile prin expresia de largă respiraţie „Minding one’s own business”. În poezie se schimbă avertismente şi jigniri, se exprimă intenţii belicoase, se joacă riscant la ruleta istoriei. Scena finală nu e doar pe placul poetului-regizor, ci şi pe gustul românului simplu, care s-a săturat să fie şaua pe care încalecă sau din care se dau jos unul şi altul prin secole. Acolo, în scena de pe urmă, câte un vultur îşi ia zborul de pe fiecare munte, iar mitingul (adică duelul) aerian se încheie cu prăbuşirea zburătoarei care poartă pe aripi trufia sângeroasă a Balcanului. Vulturul care decolează de pe Carpat şi aterizează tot acolo e ca eroul din basmele, legendele şi miturile noastre: isteţ, rapid în gând şi faptă şi mai cu seamă împins din spate de suflul şi de sufletul patriei.

Joi seara la Pristina n-a mai fost poezie, ci proză în toată regula şi mai ales neregula. Fluxul conştiinţei, aşa cum a fost el instaurat în proza secolului trecut, a făcut loc unui fenomen metaliterar pe nume oceanul apatiei. Spre deosebire de „Balcanul şi Carpatul”, Ballkani-CFR Cluj a însemnat un atac la sănătatea mintală a publicului şi totodată un manifest pentru plictiseală. Un asemenea meci n-ar fi meritat o cronică în versuri din partea lui Alecsandri sau a altui paşoptist inflamat, ci o rafală de epigrame iscălite de Păstorel. Mecanismele de protecţie pe care le dezvoltă organismul uman ar fi obligat orice om cu capul înşurubat pe umeri în direcţia corectă să întâmpine cele nouăzeci de minute de la Pristina prin cea mai simplă metodă la îndemână: un somn sănătos în faţa televizorului. Te şi întrebi dacă nu cumva CFR Cluj a încheiat un parteneriat cu un jucător important din Big Pharma spre a lansa cândva pe piaţă soporificul perfect. Oricum, echipa e pe drumul bun, aşa că performanţa farmaceutică n-ar trebui să se lase mult aşteptată.

Cunoaştem, Ballkani nu e de colea, Kosovo vine din fostul spaţiu iugoslav (a nu se rosti enunţul într-un birt albanez), echipele mici sunt din ce în ce mai mari şi tot aşa. Bazaconiile şi clişeele însoţesc cu uşurinţă pierderile de vreme organizate, cum a fost cea de la Pristina. CFR datorează scuze publice în primul rând suporterilor ei şi apoi celorlalţi pentru acest supliciu psihic. O echipă n-are voie să se comporte aşa şi să ajungă în situaţia de-a ciupi un egal nemeritat în minutul 91, cu o echipă de categoria a treia,după o fază la voia hazardului. Avocaţii şcolii ardelene vor spune (dacă n-au făcut-o deja) că e preferabil să joci prost şi să iei un punct decât să joci bine şi să te-alegi cu praful de pe tobă. Trimiterea la meciul de la Londra e evidentă, numai că diferenţa dintre Ballkani şi West Ham e atât de mare, încât nici nu merită pomenită. CFR a făcut jocuri bune la vremea ei şi a ridicat coeficientul de ţară, nimic mai adevărat. Dar CFR nu e doar cea din meciurile cu Celtic, Rennes şi Sevilla. Aceeaşi echipă a jucat cu Dudelange, Pyunik, Escaldes, Ballkani şi alte produse secundare ale fotbalului. Şi indiferent dacă a trecut mai departe sau nu, impresia generală a fost proastă, iar uneori deplorabilă.

Editorial Radu Paraschivescu! Ballkani şi Carpaţii

Însă nu asta e chestiunea cu adevărat delicată, ci faptul că practicanta acestui fotbal cenuşiu, anost şi fără lumina vreunei idei este campioana ţării în ultimii cinci ani la rând. Iar asta pune bila neagră în contul contracandidatelor la titlu. Corect, CFR-ul dintre Carpaţi este chiorul din ţara orbilor, dar asta dovedeşte că ţara în care se încununează ea de-un cincinal încoace musteşte de fotbalişti, antrenori şi patroni care văd mai prost decât Stevie Wonder şi Oedip după ce-şi scoate ochii. Sigur, estetica n-a fost niciodată materia preferată a antrenorului Dan Petrescu, fără ca asta să însemne că rivalele din campionat ar avea ce isprăvi să raporteze. Singurul moment de fotbal autentic al echipei joi seară a fost şutul frumos al lui Deac. Atât. În rest, secetă pe toate planurile şi o funciară neputinţă de ridicare la nivelul unui adversar pe care în mod normal îl cauţi cu lupa pe hărţile fotbalului. Un adversar care are totuşi mingea aproape de două ori mai mult decât tine, campioana României, şi care se poate căina pentru victoria scăpată printre degete. Aici am ajuns şi cine ştie ce urmează.