Cum ne curg băluţele
Marţi seară, cam după o oră de sado-masochism (nu „fado-masochism”, asta se joacă în Portugalia, după cum ne spun glumeţii), Manchester City a străpuns barajul lui Atletico Madrid. La curent cu linia fortificată Nămoloasa-Focşani-Galaţi, Diego Simeone a amenajat ceva asemănător pe Etihad Stadium, cu fiinţe omeneşti în locul grupurilor de baterii cuirasate. Numai că, aşa cum ajunge o măciucă la un car de oale, e suficientă o fisură pentru compromiterea barajului.
Fisura s-a produs după un moment de răzvrătire al lui Foden şi un şut înfipt al lui De Bruyne. Phil Foden e, de altfel, un constant generator de neplăceri pentru adversarii din ultimii doi ani ai lui City. Tot marţi, dar în alt colţ de Europă, Ionuţ Radu se gândea, a nu ştiu câta oară, că Milano e mai degrabă loc de cazare decât de meciuri jucate.Liderul de atitudine al naţionalei de tineret din 2019 e, de peste doi ani, o stafie cu fesierii lipiţi de bancă şi căreia i se tot întrevăd transferuri. Duse sunt discursurile motivaţionale, cu trupa strânsă în jurul lui. Dusă e poza de sindicalist cu pumnul încleştat. La fel cum dusă e jumătate din ceata care pusese aripi visurilor noastre în semifinala cu Germania.
Bun, şi Foden? Păi, Foden era rezervă la naţionala de tineret pe care România a învins-o cu 4-2 la Euro 2019. Tot rezerve erau şi alţi cetăţeni, printre care Wan-Bissaka şi Abraham. Acum Foden joacă aşa cum se vede la Manchester City, Wan-Bissaka e fundaş dreapta la Manchester United, iar Tammy Abraham pompează goluri la AS Roma. Nu-i vorbă, tineretul Angliei de atunci avea şi niscai titulari: Fikayo Tomori (actualmente la AC Milan) şi Mason Mount (deţinător la ora asta al Ligii Campionilor cu Chelsea). Când îl vedeam pe Tomori, ne distram copios. Nu de alta, dar râdea Florinel Coman de el ca la Stan şi Bran. Pe Mount nici nu-l observam, într-atât era de străveziu şi delicat. Dar, poftim surpriză, timpul trece şi roata se învârte – două adevăruri cu miros de truism. Păcat că trecem atât de repede pe lângă banalitatea lor. La fel de păcat că, neatenţi la transcrierile din scenariul vieţii, îl preschimbăm uneori pe „truism” în „turism”. Asta se cheamă, tehnic vorbind, metateză. Ce se întâmplă cu fotbalul nostru se cheamă, la fel de tehnic vorbind, metastază.
„Cum ne curg băluțele”, editorial de Radu Paraschivescu
Tineretul din 2019 are şi alţi oameni petrecuţi în şoaptă spre cimitirul speranţelor. Printre ei se numără golgheterul de pâslă George Puşcaş, fundaşul înalt ca bradul Alexandru Paşcanu, colegul lui din stânga Florin Ştefan şi, last but not least, Tudor Băluţă, recomandat drept băiat bun deopotrivă la carte şi la fotbal. Mai mult, Băluţă era recomandat, conform unui tipic agasant, drept „noul Gică Popescu”, la fel cum astăzi Grigore Turda de la FC Argeş e prezentat drept „noul Belodedici”. Nu zic, e bine să foloseşti gloriile fotbalului drept pârghii de marketing, câtă vreme îţi asumi şi riscurile. Nu uitaţi că, imediat după ce a fost zugrăvit de însuşi antrenorul lui drept „noul Dobrin”, Denis Drăguş a căzut într-o amorezare de sine care l-a dus repede în jos, silindu-l acum să tragă tare spre a redeveni fotbalist. Florinel Coman e de mult „noul Mbappé”, cu toate că francezul nu circulă cu un bileţel eliberat în Ucraina drept permis de conducere şi realizează într-un meci mai multe decât copia lui carpatină într-un sezon. În ce-l priveşte pe „noul Băluţă”, ne curg băluţele gândindu-ne ce promitea să ajungă şi ne frecăm la ochi văzând ce a ajuns. Şi unde. Apropo, unde?
„Noul X” şi „noul Y” sunt urmaşii de azi ai ipostazierilor caraghioase de ieri. Amintiţi-vă, Daniel Pancu era „Ronaldo din Giuleşti”, Jean Barbu era „Cobra din Trivale”, iar Silviu Bălace era „Nedved din Banat”. Poate doar Hagi să se fi apropiat cât de cât de idolul cu care era comparat, câtă vreme „Maradona din Carpaţi” n-a părut nicicând o absurditate, cu atât mai puţin la Cupa Mondială din 1994. Aceste alinturi sunt doar o parte din explicaţia regresului care vine imediat după elogiu şi care, în loc să galvanizeze, blegeşte. Cealaltă parte ţine de ceea ce românii numesc „euforia neisprăvirii”: obiceiul straniu de-a începe treaba cu entuziasm şi de-a lăsa lucrurile baltă undeva pe drum. În fond, nu e o întâmplare că începem autostrăzi fără să le terminăm. Mircea Vulcănescu a făcut cândva un compliment neamului: „Românii pot mai ales când nu se mai poate”. De câteva decenii asistăm la punerea în scenă a contracomplimentului: românii nu mai pot mai ales când se poate. Pendulăm senin între mistica lenei şi voluptatea nepăsării. Totul e să nu uităm de tăierea panglicii.