Dacă v-a plăcut bufonul…

„Piesa-i gata, trag oblonul. / Hei, ce ploaie e afară. / Dacă v-a plăcut bufonul, / Mai poftiţi şi mâine seară.” Ştiţi, fără doar şi poate, decupajul din „A douăsprezecea noapte” a lui Shakespeare: un cântec căruia i-au dat glas în România fie Dan Andrei Aldea, fie Pasărea Colibri, fie alţii. Fiecare cu o notă şi o vibraţie personală. De melancolie sau de scepticism, de plăcere a gândului pus pe note sau de sentiment al sfârşitului. Fiindcă, da, sunt bufoni şi bufoni. Pornind de la cei ai regilor, care rostesc adevăruri odată cu giumbuşlucurile, şi sfârşind cu cei care nu-şi dau seama (sau se prefac că nu-şi dau seama) de parodiile în care ajung să fie distribuiţi. Iar câteodată, să vezi coincidenţă, atât bufonul regelui, cât şi cel al investitorului din fotbal, se arată în acelaşi loc: la palat.

EDITORIAL RADU PARASCHIVESCU | Dacă v-a plăcut bufonul…

Leonard Strizu, ficusul vorbitor de pe una dintre aleile parcului de distracţii FCSB, părăseşte scena cu tot cu ghiveciul în care a fost adus. Ce sentimente s-ar cuveni să-i însoţească retragerea? Milă creştină? Solidaritate? Compătimire? Ironie vitriolantă? Probabil că niciunul. Strizu merită compasiune la fel de puţin ca toţi cei care au acceptat, înaintea lui, să se închirieze – total sau pe bucăţi – în folosul unui întârziat în feudalism, care preia reţete de viaţă din serialele cu sultani şi slugi. Fiindcă a ştiut din capul locului unde se duce şi peste ce urmează să dea. Doar boala gravă a cuiva din familie (sau a ta) poate explica acest tip de cedare menită să te expună ridicolului. Doar un sacrificiu de acest tip justifică despărţirea de demnitate şi de şira spinării. În rest, o asemenea opţiune e mai greu de scuzat. Iar Leonard Strizu nu e singurul depersonalizat de pe lângă echipă. Ionuţ Luţu e un alt caz de alunecare tristă şi de preschimbare din fotbalist în slujitor care – ca la curţile de regi şi padişahi – nici măcar nu are dreptul să stea aşezat în spatele stăpânului.

Cum să accepți să fii ținut departe de echipă, fiind totuși antrenorul ei?

Dincolo de răutăţile unuia şi altuia, Leonard Strizu însuşi trebuie să se uite în oglindă şi să-şi pună câteva întrebări. Sigur, când te faci de râs pe bani, parcă-parcă privirea e mai puţin încercănată. Dar, încă o dată, dacă nu e vorba de sănătate (unde negocierea cu sinele e anevoioasă şi delicată), cum să accepţi să fii ţinut departe de echipă, fiind totuşi antrenorul ei? Gândiţi-vă că regizorul unei piese de teatru n-ar avea voie pe scenă la repetiţii. Gândiţi-vă că dirijorul unei orchestre ar trebui să stea în afara sălii de concert, fumând sau vorbind la telefonul mobil, ca nu cumva să-şi deranjeze muzicienii. Luaţi orice regizor sau dirijor, nu neapărat pe Andrei Şerban şi pe Gabriel Bebeşelea, şi vedeţi ce-ar avea de spus şi de făcut într-un asemenea scenariu.

Consimţind la propria lui umilire, Leonard Strizu face mai mult decât să intre în logica de tip „pohta ce-am pohtit” a angajatorului. El devine, de la o zi la alta, agentul decredibilizării unei instituţii şi aşa şubrede. Şi deschide uşa în dreptul căreia se înşiră cuminţi la coadă următorii amatori de prostituţie contra cost şi pe termen limitat. Fiindcă să nu cumva să credeţi că există solidaritate între antrenori. Deşi năpăstuiţi, ei nu vor face niciodată front comun împotriva celor care-şi bat joc de rostul lor. Dimpotrivă, vor sta la pândă, vor bate apropouri mieroase şi se vor grăbi să ocupe, la primul semn de încuviinţare, scaunul încă încălzit de dosul ocupantului de dinainte. Ieşirea din conturul demnităţii se numără printre motivele pentru care fotbalul din România e un spaţiu al compromisului şi al derivei. Şi aşa va rămâne.

Leonard Strizu nu se retrage după o înfrângere, ci în urma unui 4-1 cu o echipă măcinată de griji. Altfel spus, eşecul personal vine după un succes de grup. E posibil ca Strizu să fi ajuns la pragul de suportabilitate. E posibil să fi dobândit între timp un germen de simţ al ridicolului. Încă o dată, nu-l plângeţi şi nu râdeţi de el. Parodicul sub care stă campionatul permite capriciile patronilor şi-i face să se simtă de minune în spaţiul şi în logica bunului-plac. Suntem în ţara unde joaca de-a licenţa implică uneori oameni care n-au liceul. Şi ne mirăm. Şi râdem. Şi aplaudăm şmecheria. Ca să ne încruntăm, în schimb, când observă alţii din afară lucrurile astea şi ni le aruncă în faţă. Şi ştiţi cum ne încruntăm? În unanimitate, conform procedurilor în vigoare şi în dezonoare.