„The truth is out there”, a postulat agentul Mulder din „Dosarele X”, iar traducătorul a stabilit, ceva mai puţin fidel decât s-ar fi impus, că „Adevărul e dincolo de noi”. Pesemne că asta e soarta generală a adevărului – să fie ba dincolo, ba dincoace de noi, iar uneori la mijloc, dar de foarte puţine ori la noi. Ne ocupăm rareori cu deţinerea utilă a adevărului, iar cu a celui absolut, din fericire, niciodată. Dacă puterea absolută corupe absolut, după vorba lordului Acton, te şi întrebi ce-ar păţi omul care ar ajunge să deţină, prin cine ştie ce vrajă mistică, adevărul absolut. Probabil că ar înnebuni – în primul rând, din cauză că i-ar fi cumplit de greu să constate că nu-l crede nimeni.
Dosarele X ale fotbalului din ultima vreme scot la iveală ciudăţenii în lanţ. Prin campionatele Europei bate vânt de răzmeriţă. Supuşii ies cu furci şi topoare la sus-puşi. Werder câştigă cu 3-2 la Dortmund, după ce Borussia are 2-0 în minutul 88. Almeria bate Sevilla, care pregăteşte asaltul pentru Liga Campionilor. AS Monaco face 1-1 pe Parc des Princes cu PSG şi e batjocorită acasă de Troyes (2-4). Lazio o învinge cu 3-1 pe Inter şi nu bate Sampdoria (1-1), care tocmai încasase un 4-0 de la Salernitana. Newcastle scoate un 3-3 la Manchester City, pe când Chelsea pierde la Leeds şi la Southampton. Până şi Bayern pompează şapte goluri la Bochum, dar nu trece acasă de Mönchengladbach. Muritorii zgâlţâie zdravăn statuile zeilor pe ale căror chipuri dăltuite se aştern stupoarea şi mefienţa. Iar lumea se bucură. E privilegiul ei, mai cu seamă dacă nu are favoriţi.
Ciudăţenii există şi în fotbalul nostru, nu-i vorbă. Dan Petrescu se plânge mai nou că echipa lui marchează prea mult, după ce fusese nemulţumit de două zile de pauză pe care el însuşi le dictase. O eventuală ecranizare după „Cănuţă, om sucit” nu ar trebui să-l ocolească pe acest antrenor – priceput, nu încape dubiu – care, în dezacord cu sine, imploră amânarea unui meci miercuri pentru a înfiera decizia de amânare vineri. Candidata de serviciu la titlu FCSB, un fel de Haruki Murakami care e mereu favorit la Nobel, dar uite că (încă) nu-l ia, anunţă vitejii de poveste şi se împiedică acasă de Universitatea Cluj, U Craiova 1948 şi Hermannstadt, iar afară de Mioveni, pentru a fi lichidată scurt de Rapid şi Farul.
Aceasta din urmă dovedeşte că orice fin îşi are naşul, dar nu poate marca, tot acasă, cu Chindia şi Hermannstadt. Nici Petrolul nu câştigă cu Mioveni, deşi bătuse Rapidul care râsese de FCSB. Nepătrunse sunt căile domnului fotbal, mai ales când ele duc spre poarta adversarului teoretic inferior.
Şi ca şi cum n-ar fi destule bizarerii, iată încă una: cu vântul suflând prin buzunare, cu capul vâjâindu-i de promisiuni neonorate, abia întoarsă din Liga 2 şi jucându-şi toate meciurile în deplasare, Hermannstadt traversează campionatul fără s-o răpună nimeni. Marius Măldărăşanu, alias „agentul Măldă”, antrenorul ei, iese după fiecare meci la declaraţii şi încearcă să explice misterul cu un surâs melancolic. Ar fi vorba, spune el, de o combinaţie de entuziasm pe burta goală, sfidare a celor cu bani şi fără griji, disperare fructuoasă şi etică bine aplicată a muncii. Hermannstadt nu are acces în oraşul unde s-a născut „lucrul bine făcut”, din lipsă unui stadion a cărui reconstrucţie e tergiversată „pas cu pas”. Faptul e valabil şi pentru Chindia, care tocmai a jucat meciul considerat acasă cu Petrolul la Ploieşti. De fiecare dată, Măldărăşanu vorbeşte cuviincios şi încearcă să-şi ţină firea, deşi tare i-ar veni să explodeze. De fiecare dată emoţionează auditoriul şi nu comoţionează sursele de putere financiară din localitate.
În fine, după meciul de la Bucureşti cu FCSB, când lui Hermannstadt îi lipsesc două-trei minute pentru victorie, Marius Măldărăşanu vine la declaraţii şi spune un lucru pentru care n-ai cum să nu-ţi scoţi pălăria. „Aş vrea să-i văd că zâmbesc”, rosteşte el cu gândul la jucători şi buzele îi tremură abia perceptibil. Peste toate surprizele, peste toate poticnelile româneşti ale VAR-ului, peste toate declaraţiile sforăitoare sau consternante, dorinţa lui Măldărăşanu e splendoarea fotbalistică a sezonului. „Aş vrea să-i văd că zâmbesc”. Adică aş vrea să intrăm şi noi în rândul plătiţilor, aş vrea să recuperăm normalitatea, aş vrea să ni se recunoască rezultatele şi altfel decât prin aplauze, fiindcă aplauzele nu-ţi cumpără cartofi din piaţă. Aş vrea să nu mai fim batjocura nimănui, fiindcă noi nu numai că nu batjocorim pe nimeni, dar ne impulsionăm şi ne motivăm singuri, în mediu ostil. Aş vrea să fim beneficiarii unpor raporturi de muncă oneste, fiindcă munca noastră e onestă şi de bun nivel.
Şi David Popovici zâmbeşte, ba chiar se distrează, fiindcă e un copil cum scrie la carte şi un sportiv ieşit din canoane. Şi baschetbaliştii americani sau fotbaliştii englezi zâmbesc şi se distrează („Go out and have fun”), fiindcă ştiu că meritul şi performanţa nu se tratează cu amăgiri şi răbdări prăjite. Cum ar fi să fie ascultată şi dorinţa agentului Măldă? Cum ar fi ca adevărul ăla care ba-i aici, ba nu-i aici, să-i ajute pe jucătorii lui Hermannstadt să redescopere surâsul?
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER