Fără patroni. În locul lor, orgoliul

Vineri, 11 august, se trag la sorţi meciurile din cele zece serii ale Ligii a 3-a. În seria 8 stă cuibărită SSU Politehnica Timişoara, care se pregăteşte pentru câteva încleştări de basm. Iar viitorul e atât de luminos, încât nu-l poţi scruta altfel decât cu ochelari de soare. Poli (să-i spunem totuşi aşa, iubirea şi alintul rămân) e colegă de serie cu misterioasa ACS ACB, sub care se ghiceşte echipa din Ineu, cu Socodor, cu CS Gloria Lunca-Teuz Cermei, cu CSC Peciu Nou şi cu alte încropiri semirurale. Deja Avântul Periam miroase a brand, iar Şoimii Lipova, a premisă pentru derby. Poli se chinuie de ceva vreme să ajungă în Liga a 3-a, împiedicată mereu de necazul mai mare al altora. Ei bine, pohta ce-a pohtit i s-a împlinit în fine şi, manierată cum îi e felul, Poli a ştiut că în ospeţie nu se merge cu mâna goală, aşa că s-a prezentat în prag cu Ripensia pe post de cadou. Şi fluturând o eşarfă violet a independenţei, pe care scria „Fără patroni”.

EDITORIAL RADU PARASCHIVESCU | Fără patroni. În locul lor, orgoliul

O glumă veche şi proastă spune că mulţi luptători pentru neatârnare au sfârşit spânzuraţi. Cheful de libertate al lui Poli e lăudabil, mai cu seamă într-un oraş unde libertatea a pus atâtea lucruri în mişcare. Totul e să n-o confunzi cu bunul-plac şi să nu-i aduci drept vecină inconştienţa. Când ajungi să faci asta, libertatea se transformă din mediu fertil în stihie şi totul o ia la vale. Dacă pe eşarfele violet ar fi scris „Fără patroni penali”, declaraţia ar fi avut miez şi înălţime. În lipsa ultimului dintre cele trei cuvinte, rămâne doar o explicaţie a derivei, placată pe orgoliul smintit de-a decide în privinţa unor lucruri asupra cărora e imposibil să deţii controlul. Recunosc, am şi eu o asemenea eşarfă, pe care o ţin în studioul unde realizez un podcast cu un prieten. Atâta doar că podcastul ăsta angajează doar răspunderea celor care-l pun pe piaţă. Cu Poli e ceva mai complicat, fiindcă ea reprezintă (sau ar trebui să reprezinte) un oraş, se pretează drumurilor prin memorie şi măsoară distanţa dintre entuziasm şi apatie.
Memoria nu iartă, aşa cum le-am spus cu doi ani în urmă unor polişti entuziaşti, ajunşi la Bucureşti ca să-mi ia un interviu pentru centenarul echipei. Memoria îndrumă şi obligă. Cine se angajează pe culoarele ei îşi dă seama repede cât de mare e distanţa dintre ce făcea Poli cu 13-14 ani în urmă şi ce face acum. Atunci Poli o elimina din competiţie pe Şahtior Doneţk, făcea egal la Amsterdam cu Ajax şi juca onorabil cu Manchester City. Astăzi aşa ceva pare o construcţie SF, cu intarsii de utopism galopant. Dar e suficient să te uiţi în urmă şi să revezi câteva dintre numele cu care a avut de-a face Poli în anii ei europeni: Srna, Ilsinho, Fernandinho, Cigrinski, Hübschmann, Raţ, Jadson, Luis Adriano la Şahtior (antrenor Mircea Lucescu), Stekelenburg, Vertonghen, Alderweireld, Kennedy, Sulejmani, Rommedahl, Pantelić, Luis Suárez, Emanuelson la Ajax (antrenor Martin Jol), Zabaleta, Kompany, Yaya Touré, Joe Hart, Tévez, Nigel de Jong, David Silva, Adebayor, Kolo Touré (antrenor Roberto Mancini). Iar astăzi?

Astăzi, dintr-o sumedenie de motive, printre care însuşi refuzul ideii de patron, Poli e stafie tragicomică. În scurtă vreme, ea îşi va juca rolul primit în tot felul de pariuri geografice din categoria Chişineu-Criş sau Pecica. În acelaşi timp, stadionul Dan Păltinişanu îşi continuă muzealizarea. E de aşteptat totuşi să apară un întreprinzător care să vândă bilete pentru vizitarea lui, cu tur ghidat sau fără. În fond, sub Piazza Navona de astăzi se află ruinele stadionului lui Domiţian, care poate fi văzut în schimbul câtorva euro şi al unui petic de hârtie. Măcar atâta rentabilizare să se producă şi la Timişoara, că tot e capitală culturală. După un instructaj elementar, care să-i ajute să se ferească de accidente şi de neprevăzut, vizitatorii pot primi explicaţii de context. Aici, la poarta asta, a înscris Octavian Popescu în meciul cu Atletico Madrid. Aici a scos-o „Tata Mare” Păltinişanu pe Celtic din Cupa Cupelor, după minutul 80. Aici a trăsnit Eder bara într-un amical cu Atletico Mineiro. Aici au apărat Pantilimon şi Taborda două penaltiuri într-o repriză în meciul cu Ajax. În fine, aici a marcat Mimo Giuchici ultimul gol dintr-un Poli-Steaua 4-1 în 1978 după care un hâtru a conchis că „Timişoara a devenit capitala capitalei”.

„Fără patroni”? Un slogan ambiţios şi în acelaşi timp o prostie cât Marele Zid. Organismul moare fără mâncare, maşina se opreşte fără benzină. Truisme, desigur. Un alt truism spune că o echipă fără bani devine o formă fără fond (şi, subînţeles, fără fonduri). Poli pare o echipă în voia sorţii. Şi pare pentru că este. Părăsită de autorităţi, evocabilă mai degrabă în inflamări paseiste decât în orizontul viitorului apropiat şi al ambiţiilor care s-ar cuveni să-l tivească, Poli aşteaptă îngălbenirea în albumul cu amintiri. Alături de fotografiile cu Podul Michelangelo, cu ceasul vegetal, cu Catedrala şi Opera, cu tramvaiul care circula printre ele cu decenii în urmă. Tramvaiul de pe care cei de la Phoenix cântau „Vremuri” pe vremuri. Apropo, ştiţi cine a eliminat-o recent pe Poli din Cupa României? Phoenix. Phoenix Buziaş. „Invocaţia” din „Cantafabule” se aude şi azi dintr-un pliu al memoriei: „Fie să renască numai cel ce har / Are de-a renaşte, curăţit prin jar, / Din cenuşa-i proprie şi din propriul scrum, / Astăzi ca şi mâine, pururi şi acum.” Numai că pentru o renaştere autentică nu e nevoie doar de mult bănet, ci şi de o intervenţie chirurgicală în procedură de urgenţă. Glanda orgoliului ţâfnos trebuie extirpată.