Hajax
Adică Hagi la Ajax. O vorbă aruncată la un podcast în Olanda şi devenită titlu în România. Nu titlu simplu, ci titlu de glorie, conform versului internaţional(ist) „brand cu brand să ne unim”. Brandul Ajax nu mai trebuie desluşit, mai ales că pe acolo a trecut cândva, şi nu oricum, însuşi Johan Cruyff, zeul lui Hagi. Nici brandul Hagi nu are nevoie de multe cuvinte, câtă vreme Hagi nu înseamnă doar nostalgia pentru ce a fost, ci şi speranţa pentru ceva ce ar mai putea fi vreodată. Mai simplu spus, lui Hagi cel din prezent i se laudă trecutul şi i se cere viitorul – acum cu literă mică. Nu e simplu să navighezi pe apele timpului, mai cu seamă când constaţi că sunt mâloase şi pline de vârtejuri.
EDITORIAL RADU PARASCHIVESCU | Hajax
Ca să iei în serios varianta cu Hagi la Ajax (despre care deocamdată Hagi însuşi nu are multe de spus, în afara câtorva obligatorii mesaje de curtoazie), trebuie să te întrebi întâi ce a făcut el pe unde a antrenat. Dacă Ajax va citi bilanţul lui Hagi ca antrenor, îi va fi greu să-l ia în calcul ca variantă plauzibilă. În afara titlului câştigat cu Viitorul (da, Farul e mare favorită acum, şi tot cu Hagi antrenor) şi a unei Cupe a Turciei, performanţele lui lipsesc. Nici ca antrenor, nici ca selecţioner Hagi nu a corespuns speranţelor şi aşteptărilor. Şi nu e o întâmplare că singurul lui titlu de campion deocamdată este obţinut cu Viitorul. Explicaţia e la îndemână: la Viitorul, Hagi a fost factotum. Un rol la care aspiră mulţi şi pe care-l primesc puţini. Hagi n-a trebuit să ceară nimănui rolul, şi l-a construit singur, după ce a avut grijă să înfiinţeze o echipă care, încă din ziua venirii pe lume, a fost silită să nu facă altceva decât să-i răspundă la comenzi.
La Viitorul ieri şi la Farul astăzi Hagi este antrenor, pedagog, psiholog, contabil, agent de jucători, motivator, tată, preot şi ce-o mai trebui în anturajul unei echipe care nu-şi propune să băltească în mediocritate. Asta înseamnă – elementar, dragă Watson – că Hagi este performant în situaţii şi cu oameni pe care-i cunoaşte mai bine decât pe propriul buzunar. Şi nu doar că-i cunoaşte. Îi triază, îi domină, îi laudă, îi beşteleşte (sau, pardon, înjură), îi face să mănânce jăratic sau să le ţâşnească lacrimile din ochi, îi încurajează, îi răsfaţă, îi pedepseşte, îi scoate în faţă şi, abia în ultimul rând, îi antrenează. Hagi e artist, creator, vizionar şi stăpân acolo unde îşi poate fructifica ambiţiile şi visurile: pe un stadion ridicat din banii lui, cu jucători descoperiţi de el şi de cei din jur, într-o atmosferă când solară, când înveninată, dar în care nu ai cum să te plictiseşti. Şi să nu fii în alertă. Scos din alveola lui dobrogeană, antrenorul Hagi nu impresionează. Ca selecţioner ratează barajul cu Slovenia, iar ca antrenor e sub nivelul de exigenţă la Bursaspor, Galatasaray, Poli Timişoara şi Steaua. Dacă aşa îţi arată cartea de vizită, Ajax nu prea are de ce să te curteze, cu toată complezenţa retorică a unuia şi a altuia dintre aflătorii în treabă.
Nu e de discutat flacăra care arde mereu în templul fotbalului unde slujeşte Hagi de atâta vreme. Şi nici împătimirea lui vizibilă de pe Marte. Întrebarea care merită pusă este alta: de ce scriem cu atât aplomb un scenariu despre care protagonistul însuşi încă nu a avut o părere consistentă? Iar răspunsul ţine de traficul cu iluzii pe care-l facem de când nu mai avem fotbal, ci doar un substitut anemic şi ridicol. Hagi la Ajax nu e doar un titlu-efemeridă. Hagi la Ajax face parte din nevoia noastră de-a împrospăta fondul de legende şi isprăvi petrecute în fotbalul din România. Nevoia noastră de-a crede, în răspărul realităţii, că mai reprezentăm ceva şi că încă avem figuri de anvergură, capabile să ţină steagul sus.
Ni-l închipuim pe Hagi la Ajax aşa cum visam în copilărie că marcăm ca Gerd Müller, Mario Kempes sau Gigi Riva. Hagi e instrumentul prin care încercăm să cioplim un chip convenabil fotbalului nostru de peste cinci sau zece ani. Or, ce asociere mai frumoasă decât cea dintre Hagi şi urmaşii teribiliştilor de altădată ai fotbalului total? Da, în prezent Ajax e surclasată de Feyernoord, dar ea a fost dintotdeauna crăiasa Olandei, chiar şi atunci când nu a câştigat nimic. Însoţirea lui Hagi cu Ajax e o scorneală poetică şi o imagine de efect. Ea pică însă testul realităţii, deşi pesemne că tuturor ne-ar plăcea să-l treacă fluierând. Fiindcă ne dăm cu toţii în vânt după recunoaştere, indiferent dacă jubilăm salivar sau mimăm detaşarea şi indiferenţa.