În numele tatălui

A fost mai întâi filmul de la a cărui lansare au trecut treizeci de ani. Un film regizat de Jim Sheridan şi făcut după un caz real şi o sentinţă care a trimis la închisoare un nevinovat: pe Gerry Conlon, jucat scânteietor de Daniel Day-Lewis. (Amănunt: avocata lui Conlon din film e jucată, cu egală strălucire, de Emma Thompson.) Şi uite cum, pe ale vieţii şi pe ale timpului valuri, titlul filmului ţâşnit din Belfastul atentatelor se varsă în fotbalul nostru de ieri şi de azi. „În numele tatălui” rulează de la o vreme încoace pe ecranele noastre, cu actori români şi cu aşteptări pe măsură. Iar dacă Andrei Şerban îşi concepe piesele cu câte două distribuţii (dublura pe post din fotbal, ce nu e clar?), „În numele tatălui” e spectacolul unei ştafete trecute dintr-o mână în alta. La drept vorbind, e vorba de două ştafete. Ale numelui, ale norocului, ale conjuncturii. Poate ale calificării. Numele taţilor? Iordănescu şi Hagi, desigur.

EDITORIAL RADU PARASCHIVESCU | În numele tatălui

Edward Iordănescu este beneficiarul a ceva care se cheamă baftă ereditară. La precedenta calificare a naţionalei la Euro (Franţa, 2016), tatălui său i s-a servit o grupă cu Grecia, Ungaria, România, Irlanda de Nord, Finlanda şi Insulele Feroe. De obicei în dezacord, specialiştii indigeni în materie de lovit mingea cu piciorul au conchis la unison că selecţionerul însuşi n-ar fi putut alege ceva mai favorabil (şi mai nesărat, în treacăt fie spus). Urmarea se ştie: capul de serie Grecia, dusă spre smârcuri de Claudio Ranieri, a pierdut de două ori cu Insulele Feroe, pe când România a avut o serie de trei meciuri şi jumătate în care a reuşit să nu înscrie. Se adaugă un meci acasă cu Finlanda terminat 1-1, cu egalare după minutul 90 şi un penalty cu eliminare refuzat Finlandei la 0-1, şi se obţine tabloul unei calificări scremute, cu – totuşi – o victorie în ultima etapă în Feroe. O calificare de pe locul doi, fiindcă grupa a fost câştigată de Irlanda de Nord, echipă din urna a patra valorică, în faţa căreia România a avut noroc cu carul în acelaşi Belfast unde fusese judecat şi închis pe nedrept Gerry Conlon. Mică e lumea – şi bizară.

Era o naţională dacă nu la răscruce, măcar la răscruciuliţă, date fiind buzunarele pline cu smerenie ale lui Iordănescu senior. Juniorul a preluat ştafeta şi şi-a procurat la rîndul lui o grupă unde calificarea nu mai e himeră, ci posibilitate concretă. Un joc mizerabil în Elveţia a adus un egal splendid, dar de o perfectă lipsă de logică, după ce România născuse două victorii prin cezariană cu Andorra şi Bielorusia şi pătimise crunt pentru egalul din Kosovo. Nesperatul 2-2 din Elveţia a recalibrat aşteptările – printre altele, fiindcă memoria suporterului tinde să conserve scorul şi să uite felul în care s-a ajuns la el. Pe lângă asta, grupa lui Edward Iordănescu e bucăţică ruptă grupa lui Anghel Iordănescu. Capul de serie nu e un balaur din categoria Franţa, Spania, Anglia sau Portugalia, iar celelalte echipe nu au nimic fulminant sau dătător de fiori. Ştafeta numelui şi cea a norocului ar putea să continue cu ştafeta calificării. Şi ar fi bine s-o facă, pentru ca Iordănescu să pună un strop de carne pe oasele unui discurs public care nu mai convinge de mult pe nimeni („suntem pe un drum bun”, „redescoperim forţa grupului”, „avem nevoie de coeziune” şi alte clişee menite de fapt să mascheze subţirimea şi mediocritatea lotului).

Partea a doua din filmul „În numele tatălui” scoate la rampă ştafeta numelui Hagi şi felul cum împovărează el umerii fiului după ce tatăl l-a poleit cu faimă. Ianis Hagi e convocat la naţională după o pauză medicală parcă fără sfârşit şi după patru minute de joc (ultimele) la o echipă care tocmai a promovat din Liga a doua. E greu să nu te gândeşti că motivele convocării au prea puţin de-a face cu fotbalul. O fi sentimentalism? O fi teama selecţionerului de represalii declarative? O fi un act caritabil? S-ar putea să fie câte puţin din fiecare. Dar era oare momentul pentru gesturi de bunăvoinţă, concesii şi hatâruri? Răspunsul nu se poate da acum, înaintea meciului cu Israel. Dacă lui Iordănescu îi va ieşi pasienţa, lumea îi va saluta maturitatea de gândire şi înţelepciunea solomonică. Dacă nu, aceeaşi lume îl va veşteji la un loc cu Ianis şi cu Gheorghe Hagi. Iar unul dintre cei trei va fi tocat fără vreo vină. Se ştie bine care. Într-un moment când fotbaliştii români joacă la Wuhan Three Stars, Al-Okhdood şi Muaither, compromisurile selecţionerului, oricum s-ar numi el, au un impact mai mare ca de obicei. Nu prea mai e loc de indulgenţă publică într-o vreme când fotbalul nostru e un tablou din care pare să fi rămas doar rama. Şi aceea zgâriată şi roasă de cari.