Retragerea lui Cristiano Ronaldo din fotbal e lentă şi va dura, ca pătrunderea într-o apă rece, în care înaintezi cu pumnii încleştaţi şi cu umerii strânşi. Ronaldo a început să se retragă de când s-a întors la Manchester United, atras nu doar de amploarea ofertei, ci şi de simbolul cercului care se închide. La drept vorbind, nici ultimele luni la Juventus nu fuseseră izbutite, fără ca asta să mai conteze. Au fost totuşi luni care anunţau coşmarul de pe Teatrul Viselor.
Povestea retragerii lui Ronaldo e o rapsodie a melancoliei care poate concura ca încercănare a gândului cu „Rhapsody in Blue” a lui Gershwin. Exploziv şi iute în atâţia şi atâţia ani, Ronaldo sfârşeşte trist. Faptul că ar putea să joace sâmbătă în sfertul cu Maroc – şi nu oricum, ci foarte bine – nu-i anulează ultimul an de viaţă de pe teren şi de pe marginea lui. Ca atâţia alţii înaintea lui şi probabil după el, Ronaldo nu poate, nu vrea sau nu ştie să se oprească. Crede că fotbalul e o poveste fără sfârşit şi o continuă celebrare. Nu e, din păcate.
Se prea poate ca ultimele douăzeci de minute din optimea Portugalia-Elveţia să-i fi fost cele mai apăsătoare din carieră. Din mai multe motive. În primul rând, din cauza statutului de rezervă, pe care Ronaldo nu şi-a închipuit vreodată că-l va avea şi la naţională, după ce se pricopsise cu el la Manchester. În al doilea rând, din cauza jocului exuberant şi descătuşat al unei Portugalii care n-a mai arătat atât de frumos de pe vremea lui Figo, Rui Costa şi Nuno Gomes.
În al treilea rând, din cauza unei anume conştiinţe a neputinţei care trebuie să i se fi declanşat pe teren în minutele petrecute de la 5-1 la 6-1, când până şi ultimul gol a fost marcat de o altă rezervă decât el (Rafael Leão). În fine, în al patrulea, din cauza felului în care gesticulaţia şi indicaţiile lui de joc, altădată sacrosancte, au fost primite acum cu un fel de compătimire stânjenită. Când apune soarele, pictorul se aşază la şevalet, iar poetul incendiază hârtia. Când apune un fotbalist, arta nu tresare. Iar partea cu adevărat delicată la Ronaldo e că refuză de plano ideea apusului. Până şi întrebarea legată de Al-Nasr ar fi trebuit să-i sugereze că tocmai a devenit un „has been” momit cu căldări de bani într-un fotbal secundar.
Tristeţe a fost şi la retragerea lui Totti, după meciul acasă cu Genoa. Dar a fost un alt tip de tristeţe, cu lacrimi la vedere şi cu discursuri de adio care au făcut să vibreze Olimpico. Retragerea în formă continuată a lui Cristiano Ronaldo produce stinghereală şi întrebări murmurate: de ce se încăpăţânează? Ce-l face să nu renunţe? Ce-ar trebui să se întâmple ca să-şi dea seama că nu mai merge? Sunt destui ani de când Ronaldo a decis să nu lase niciun record din fotbal nedoborât. Şi e posibil ca relaţia proastă cu Manchester United tocmai de aici să fi început, din ratarea accesului în Liga Campionilor, unde mai erau câteva piscuri de cucerit. Ronaldo e oricum o moară care macină recorduri în loc de făină. Şi e oricum un sportiv excepţional, cu un corp ca o planşă anatomică şi o ambiţie egalată doar de intensitatea orgoliului. Atâta doar că nu se poţi opune boicotului pe care ţi-l orchestrează tocmai organismul despre care crezi că e etern.
Ultima parte din Portugalia-Elveţia a avut ceva dramatic în însăşi artificialitatea ei. Cuprinsă de milă la vederea lui Ronaldo, echipa s-a decis să joace pentru el şi să-l ajute să înscrie. Ronaldo a marcat dintr-un ofsaid enorm, ştiind că nu se va pune, a tras o lovitură liberă în zid şi a eşuat într-un sprint la îndemână altădată. Era clar că devenise, cum se spune în filmele de acţiune, „expendable”. Şi că forţarea limitelor începea să suscite clătinări sceptice din cap în locul admiraţiei. A nu şti să pui punct produce un evantai de efecte, printre care prăbuşirea în ridicol. Sau, incomparabil mai grav, prăbuşirea pur şi simplu. Icar n-a ştiut să se oprească din cauza tinereţii, iar aripile din ceară i s-au topit la apropierea de soare şi i-au adus moartea. Cristiano Ronaldo e un Icar pe dos, care se avântă în continuare spre teritorii inaccesibile.
Aripile nu-l mai ajută, iar de înţelepciunea bătrâneţii (fotbalistice) nu pare dispus să ţină cont. Iar ironia cea mare nu e că fosta rezervă Gonçalo Ramos îi ţine locul cu Elveţia marcând de trei ori, ci că Pepe, mai mare ca vârstă decât Ronaldo, ajunge să-l bată la capitolul unde nimeni n-ar fi cutezat să-şi măsoare puterile: la detentă. Golul doi din Portugalia-Elveţia stă mărturie.
Cristiano Ronaldo se retrage în continuare. Nu se poate şti când şi unde va trage linie. Suspinul de uşurare al lumii stă suspendat deasupra lui şi-i aşteaptă cea din urmă fază.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER