Ipoteza sud-americană

Sunt douăzeci de ani de când Cupa Mondială e câştigată de ţări din Europa. 2002 e anul ultimului triumf sud-american, cu o finală Brazilia-Germania 2-0 şi cu Oliver Kahn la discreţia franctirorilor de ciocolată. Au urmat Italia 2006, Spania 2010, Germania 2014 şi Franţa 2018. Cele patru naţionale care domină Europa şi profită mereu de uluiala Angliei, de risipirea Belgiei şi de inconstanţa Olandei. Dar acum, vingt ans après, nu cumva e timpul ca America de Sud să se reînscrie la cuvânt? Nu cumva Argentina şi Brazilia au strâns în ultimii ani argumentele necesare pentru depunerea candidaturii? Nu cumva rodajul european al vedetelor din cealaltă emisferă e o posibilă cheie a succesului de echipă? Certitudini nu există nicăieri, cu atât mai puţin în fotbal, însă ipoteza sud-americană merită evocată fie şi ca simplă variantă de lucru.

Miercuri seară, Argentina a acreditat ceva aparent imposibil: monologul dansant. Vechea vorbă It takes two to tango a căzut cu această ocazie în desuetudine. Din lupanare în romanele lui Pérez-Reverte (ce splendoare e Tangoul vechii gărzi!), dansul în doi presupune frenezie de cuplu, carnalitate abia strunită, incandescenţă, voluptate încărcată cu aluzia desfrâului şi magnetism.

Argentina a preluat rolul dansatorului şi s-a prezentat pofticioasă la tango

Miercuri pe Wembley, Argentina a preluat rolul dansatorului şi s-a prezentat pofticioasă la tango, însă a dat peste o parteneră moleşită, apatică şi lovită de blazare. Eliminarea din faţa Macedoniei de Nord încă n-a fost digerată. De un an încoace, Italia lui Roberto Mancini alunecă inexorabil spre forma în care băltea când o antrena Gian Piero Ventura.

Finalissima a fost dansul unui trup cu o umbră, cu un singur rezultat posibil: pulverizarea umbrei. Messi a ajuns din nou pe platoul de unde se uita altădată în jos spre restul lumii. Alături de el, un Di Maria pe care nu te poţi supăra fiindcă sclipeşte sfidând şi un Lautaro Mártinez care a învăţat pe de rost partitura lui Aguero şi i-a adăugat câteva note de autor.

N-au trecut douăzeci de ore şi Brazilia a jucat la Seul cu Coreea de Sud. Şi de data asta dansul a fost inegal. Brazilia a adus pe teren metodologia de carnaval şi a jucat cum, ce şi cât a vrut. Amănunt important: şi cu cine a vrut. Prin minutul 60, selecţionerul Adenor Leonardo Bacchi, alias Tite, a făcut o schimbare de rutină: Fabinho în locul lui Casemiro. Cu cinci zile în urmă, cei doi fuseseră adversari în finala Ligii Campionilor dintre Liverpool şi Real. Schimbarea vorbeşte despre forţa şi valoarea unei naţionale căreia la un moment i s-au cobit neplăceri şi grozăvii (de acord, şi despre miza financiară a amicalului).

Defilarea braziliană a provocat o întrebare: se ridică naţionala de azi la nivelul celei din 2002? Răspunsul tinde să fie negativ, fiindcă noţiunea de vedetă braziliană s-a modificat structural în ultimele două decenii. Apariţiile fulminante de tip Rivaldo, Ronaldinho şi Ronaldo nu mai sunt posibile în fotbalul de azi. Artiştii actuali acceptă perfuzii cu pragmatism şi cure severe de tactică europeană. Chiar şi aşa însă, afişul brazilian de la Seul a extaziat asistenţa: Neymar şi Coutinho, Vinicius şi Fred, Rafinha şi Casemiro, Fabinho şi Gabriel Jésus, Tiago Silva şi Marquinhos, Alex Sandro şi Dani Àlves, Richarlison şi Paquetà.

Când o echipă conduce cu 4-1 într-un meci amical, un arbitru bun la suflet se abţine să prelungească agonia învinşilor. Nu şi la Seul, dar asta nu fiindcă japonezul Sato ar fi prezentat simptome de sadism. Ci, dimpotrivă, fiindcă entuziasmul publicului la giumbuşlucurile brazilienilor l-au obligat să mai lase jocul câteva minute. Golul de 5-1 al lui Gabriel Jésus a provocat bucurie, nu tristeţe, chit că a fost încasat de favoriţii tribunelor. Argentina miercuri şi Brazilia joi au semnat o invizibilă declaraţie de intenţie pentru ultima parte a anului.

Mulţi diletanţi şi specialişti sunt gata să parieze că una dintre ele va prinde finala din Qatar şi chiar o va câştiga. Sigur, fotbalul râde de pronosticuri şi de intuiţii ca la o comedie bufă. Nu-i exclus ca naţionalele astrale de miercuri şi de joi să se împiedice de cine ştie ce outsider al Cupei Mondiale. Nu-i exclus ca iepurele să sară din locul spre care nu se uită nimeni. Însă vestea bună e alta: criteriul estetic al fotbalului va rămâne în vigoare, cu toate puseurile de cinism şi de tactică sufocantă ale celor care îşi fac vocaţie din demolare, câtă vreme zidirea nu le e la îndemână.