Meciul cu sine

„Loterie” şi „ghilotină”. Sunt cele două cuvinte care asigură cadrul metaforic al loviturilor de departajare. Primul sugerează hazardul, al doilea, sfârşitul abrupt şi hâd. Dacă loteria asigură spaţiu de speranţă, ghilotina trimite direct la Thermidor şi la ororile de după Bastilia Revoluţiei Franceze. În primul caz, avem sinonimul pentru baftă sau ghinion. În al doilea, o metaforă care te face, nu-i aşa?, să nu mai rămâi cu capul pe umeri. După prelungirile cu Hapoel Beer-Sheva, CSU Craiova a sperat să câştige la loterie şi a ajuns sub cuţit. Fără proces, ci doar cu o întrebare care nu priveşte exclusiv Craiova. De ce-o păţim atât de des? De ce nu câştigăm la loviturile de departajare decât accidental? E fatalism carpatin, e neseriozitate, e superstiţie? E altceva? Şi dacă da, ce anume?

În ultima vreme, doar Sepsi a trecut la acest procedeu de Olimpija Ljubljana – şi nu oricum, ci la sloveni acasă. În rest, jale, bombăneli mistice, ochi ridicaţi spre cer şi păr smuls din cap. Aceeaşi Sepsi a pierdut anul trecut cu Spartak Trnava la departajare. N-a fost singura, fiindcă şi FCSB a ratat calificarea în acelaşi fel acasă la Şahtar Karagandî. Cu puţine săptămâni în urmă, CFR s-a poticnit tot la departajare în faţa lui Pyunik Erevan, sub ochii larg deschişi ai unui public care nu pricepea cum e posibil să pierzi o calificare după ce ai câştigat-o. Iar acum, Craiova, cu deficitul ei (psihologic? de concentrare? de seriozitate? de altă natură?) din finalul meciului cu Hapoel. Craiova capabilă să marcheze splendid în minutul 105 şi să încaseze tragicomic un minut mai târziu. Craiova aceluiaşi Ivan pentru care golul e prilej de tumbă şi a aceluiaşi Bancu pe care şi-l doreşte ca adversar orice atacant.

Chestiunea nu e doar de club, fireşte. Nici naţionala nu stă bine la capitolul ăsta. În ultimii ani, ea n-a mai ratat la loviturile de departajare doar fiindcă n-a mai ajuns în saloanele fotbalului important. Mizele mici te ţin departe de bucuriile sau de tristeţile mari. Cicatricile naţionalei sunt de la două turnee finale de Cupă Mondială. În optimile din Italia 1990, Daniel Timofte şi Packie Bonner au împins Irlanda de Nord în sferturi la Genova. În sferturile din SUA 1994, Dan Petrescu şi Miodrag Belodedici l-au luat la ţintă pe Ravelli şi l-au prăbuşit pe Răducioiu cu faţa în iarba arsă din San Francisco. După mulţi ani de la povestea americană, lui Belodedici i s-a propus reconstituirea loviturii ratate, cu participarea lui Ravelli. Propunerea a căzut cu succes, fiindcă bunele maniere impun să nu presari sare peste rănile care nu se vor închide niciodată. Dar Belodedici a mai spus ceva. Ceva repetat peste ani, nu ca dezvinovăţire, ci ca reflector pus din întâmplare pe ceva ce n-ar fi trebuit să fie văzut de public: „Nu trebuia să bat eu, dar cei mai mulţi erau deja dezechipaţi”.

Editorial Radu Paraschivescu! Meciul cu sine

Corelate cu cercetări şi descoperiri ulterioare, cuvintele lui Belodedici dau seamă despre ceva căruia, în lemnolimba de astăzi, i se spune „lipsă de asumare” şi care atunci s-ar fi numit, simplu şi dur, laşitate. Nu oricum, ci la nivel înalt. Faptul că Dan Petrescu vorbeşte despre ghinionul lui istoric în materie de lovituri de departajare e mai degrabă literatură. Umbra care l-ar urmări pe Petrescu prin fotbal după ratarea de atunci nu trebuie să ne abată de la conul de lumină pus de Belodedici pe cea mai valoroasă naţională a României din ultima jumătate de secol. Poate că lucrurile nu au legătură, poate că de vină pentru atâtea ratări ulterioare sunt altele: timiditate, apatie, dezinteres, obiceiul de-a te răzgândi şi-a alege alt colţ în timp ce te îndrepţi spre minge etc. Însă pentru cei ca noi, care s-au suit pe pereţi la România-Suedia, sustragerea de atunci a grabnic dezechipaţilor îşi trimite undele şi spre Craiova, FCSB-ul şi Craiova din ultimii ani.

Fiecare lovitură de departajare e un meci cu sinele. Şi pentru cel care bate, şi pentru portar. Rotiţele fiecăruia dintre ei se învârt mai repede decât în restul meciului. Fiecare încearcă să anticipeze, să provoace o derută de câteva clipe, să irite, să scoată din ghete. E totodată acolo un duel al privirilor şi al gesturilor pe care uneori camerele TV nu-l prind. E şi un cadril al superstiţiilor, fireşte. Dar momentele acelea de tensiune n-au de-a face nici cu loteria, nici cu ghilotina. Înainte ca mingea să fie lovită, sunt puse în joc alte lucruri şi valori: stăpânire de sine, fermitate, încredere etc. Când îi vine bine, cel care ratează cheamă imediat la raport statui din Panteon: Maradona, Zico, Platini, Baggio. Şi ei au ratat, sună dezvinovăţirea. Da, dar, în afară de asta, ei au făcut lucruri la care tu nu poţi nici măcar să aspiri, ar trebui să sune punerea la punct.

Pesemne că ultimul meci important pe care l-a câştigat o echipă românească la lovituri de departajare a fost finala CCE din 1986, Steaua-Barcelona. A nu se uita că Belodedici a fost şi atunci pe teren, nu doar la San Francisco în 1994. Tânăr, dezinvolt, precis, tehnic, necocârjat de vuietul andaluz din jur. Şi fără să aibă sentimentul că echipa lui se îndrepta spre o agenţie loto sau spre o piaţă publică unde fusese ridicată o ghilotină.