A fost o vreme în fotbal când ne ţineam minte şi învingătorii, şi învinşii. Nu se putea altfel. Indiferent dacă ne întorceam pe scut sau sub scut, lăsam o urmă. Şi aveam ce povesti. Fotbalul nostru de club a avut de-a face cu Liverpool şi Barcelona, cu Juventus şi Sevilla, cu Bayern şi Panathinakos, cu Real şi Villarreal, cu PSG şi AC Milan, cu Eindhoven şi Fiorentina, cu Valencia şi Roma, cu Manchester United şi Benfica. Plus alte zeci de echipe cu identitate, trofee şi stil. Uneori am pierdut, alteori am câştigat. I-am privit în faţă pe Romario şi Van Basten, pe Sergio Ramos şi Passarella, pe Leonardo şi Breitner. Pe străzile din Bistriţa s-au plimbat cândva, înainte de un meci cu Gloria, nimeni alţii decât Batistuta, Toldo, Schwartz şi Rui Costa. Pare neverosimil, dar a fost aievea.
Ultimii ani arată cât de primejdios e unghiul toboganului pe care circulăm. Şi cât de rapidă căderea. Echipele de club din România se apropie pe zi ce trece de grupul candizilor, unde joacă şi se joacă împreună ştrengari din Luxemburg şi Andorra, din Albania şi Georgia, din Armenia şi Kazahstan. Nu mai avem acces nici măcar la câte-o Scoţie plouată sau la câte-o Grecie inundată de soare. O lespede grea stă peste fotbalul nostru de club (nu că naţionala ar arăta mai bine) şi ne sileşte să participăm la ceva care ar trebui să se intituleze pre-cupe europene. Nu de alta, dar e deja obicei ca, în clipa când echipele din fotbalul adevărat intră în competiţie, ale noastre să fi încheiat deja conturile şi să-şi fi încasat bătăile, ca să se poată dedica integral mediocrităţii interne. Dacă altădată ajungeam în sferturi, semifinale sau finale de CCE sau Cupa UEFA (ba le mai şi câştigam), acum implorăm pronia să ne lase în grupele din Conference League. Măcar cu o echipă. Măcar câteva meciuri, spre a întreţine în continuare – nedrept şi nemeritat – iluzia performanţei.
Printre anonimii care au râs de noi şi ne-au făcut vânt de pe scenă direct în analele ruşinii se numără, într-o înşirare aleatorie, Knattspyrnufelag, Şahtar Karagandî, CF Laci, Dudelange, Vorskla Poltava, Lokomotiva Tbilisi, Piunik Erevan, Skonto Riga, Elfsborg, Pobeda Prilep etc. Încă nu se ştie dacă li se vor adăuga ilustrele Saburtalo şi Vllazhnia. Memoria e solicitată viguros pentru dezgroparea acestor mistere competiţionale şi a altora. Îţi trebuie capacităţi aproape paranormale ca să memorezi măcar doi jucători de la fiecare dintre aceste echipe care par de ispravă doar fiindcă noi suntem neisprăviţi. Fără internet, e practic imposibil să-l ţii minte pe fundaşul dreapta al lui Saburtalo. În schimb, nu e nevoie de internet ca să te gândeşti că georgienii ar avea motive să inaugureze, cu tăiere de panglică şi muzică de fanfară, Bulevardul Ovidiu Popescu, pe care s-a circulat aseară mai lejer decât prin Bucureşti noaptea. Şi fiindcă ridicolul încă nu atinsese desăvârşirea, a fost nevoie de o nouă apariţie hiperprudentă a lui Dan Petrescu înaintea meciului cu Inter Club d’Escaldes (zonă de shopping tentant, spun turiştii care au trecut prin Andorra).
Proaspăt evacuat de Piunik Erevan de pe culoarul spre Champions League, Petrescu a deplâns destinul vitreg al echipei sale, pusă să joace cu un adversar aflat la mare distanţă de România. Ce omite Petrescu e că andorrezii au făcut până la Cluj la fel de mulţi kilometri câţi vor face clujenii până în Andorra. Pe urmă, spune Petrescu, Inter e o campioană. De acord, dar e campioana Andorrei, nu a Angliei. Nu doar atât, avertizează neobosit Petrescu, Inter are jucători în naţională. Din nou de acord, dar jucătorii sunt la naţionala Andorrei, nu a Braziliei. Ghinioanele continuă, se lamentează Petrescu. În Andorra e teren sintetic. Pentru a treia oară de acord, dar meciul de ieri s-a jucat la Cluj. Nici după meci Petrescu nu e mai senin. Nici n-ar avea cum, după ce un adversar i-a promis în străbuna limbă română, după ce a făcut un penalty şi şi-a marcat un autogol, că în meciul retur echipa va fi „luată pe sus”. De aceea, vezi bine, 3-0 e un scor neacoperitor, care te expune primejdiilor, spune Petrescu. Se ştie doar că una dintre tradiţiile andorrezilor este luatul pe sus, aşa că observaţia antrenorului lui CFR – „ne-am făcut singuri meciul greu” – trebuie interpretată cu seriozitatea facială a lui Buster Keaton.
Aici am ajuns. Hiperbolizăm campionatul din Andorra, ne întrebăm dacă FCSB o să spele măcar ceva din ruşinea cu Saburtalo şi sperăm ca Vllazhnia să nu elimine Craiova la ea acasă. A nu se uita, ultimele două sunt echipele de pe locul 5 din straşnicele campionate ale Georgiei şi Albaniei. În condiţiile astea, felicitările merg către Sepsi Sfântu Gheorghe, echipa al cărei meci n-a fost transmis la televizor, chit că adversara ei era singura identificabilă ca ţară de provenienţă fără motoare de căutare şi atlas.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER