Dacă am avut „democraţie originală”, de ce n-am lărgi teritoriul de manifestare a originalităţii? Dacă am izbutit să facem din „original” sinonimul lui „fals”, „trucat” sau „anapoda”, de ce n-am lega adjectivul în chestiune şi de arbitrajul video din Liga 1? Mai ales că menirea lui pe lume nu pare aceeaşi ca în restul ţărilor unde se recurge la el. Pe lângă asta, resursele noastre de originalitate sunt inepuizabile. E greu de crezut că mai găseşti o ţară unde se întâmplă atâtea năstruşnicii: ambulanţa accidentează pietoni pe zebră, pe zidurile imobilelor se lipesc afişe pe care scrie „Afişajul interzis”, regelui i se propune să candideze la preşedinţie, minerii ameninţă cu greva dacă nu sunt concediaţi (adică dacă nu li se dau douăsprezece salarii compensatorii), iar căpetenia lor se înscrie, în urma prăpădului din iunie 1990, în Asociaţia Victimelor Mineriadelor. În condiţiile astea, versul lui Topîrceanu cântat de Baniciu – „Pentru ce să dăm cu VAR?” – capătă conotaţii la care nu s-ar fi gândit nimeni cu un an în urmă.
Fiindcă în materie de premiere stranii şi de paradoxuri picante România devansează multe ţări, n-ar fi de mirare dacă am fi cei dintâi care să ceară renunţarea la VAR. Rolul lui elucidator, de auxiliar care ajută la risipirea dilemelor şi la corectarea deciziilor strâmbe, e într-o continuă pierdere de teren încă din săptămâna introducerii. Nu se ştie cum e prin alte locuri (să acceptăm că perfect nu e nicăieri şi că există pretutindeni erori pe care arbitrajul video nu le îndreaptă), dar în Liga 1 VAR îşi contrazice tot mai des rostul şi menirea. Limpezirea visată e înlocuită de confuzie, ceea ce dă apă la moară contestatorilor apriorici, pentru care jocul nu trebuie fracturat, fie şi cu riscul comiterii de nedreptăţi. Au existat voci care s-au pronunţat împotriva VAR încă înainte să fie folosit. Argumentul fotbalului frumos prin însăşi imperfecţiunea lui (adică printr-o puzderie de greşeli) a încălzit retorica optimiştilor convinşi, în mare isteţimea lor, că fotbalul din România fie nu are nevoie de VAR, fie va ajunge să demonstreze că ponoasele sunt mai mari decât foloasele.
Ştim că nu e aşa. Oricâte ezitări ar avea arbitrii din camera VAR, arbitrajul video face mai mult bine decât rău. Problemele nu ţin de sistemul ca atare, ci de felul în care este el folosit în Liga 1. Pe de o parte, există stadioane unde instalarea VAR are parte de complicaţii şi piedici inacceptabile. Pe de alta, se întâmplă mult prea des ca arbitrii din camera VAR să nu-i comunice arbitrului de centru că a luat o decizie proastă. De aici, bănuielile: X din camera VAR nu-l cheamă pe centralul Y să revadă o fază, fiindcă s-ar putea ca peste două etape să fie X la centru şi Y în camera VAR. Înţelepciunea populară a decretat de mult: ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face. E de un comic absurd că, în felul ăsta, reciprocităţile de altădată ale patronilor se manifestă acum între arbitri, conform legii lui Ohm în varianta de peluză: Eşti om cu mine, sunt om cu tine.
Agravanta acestei „forma mentis” ţine de trimiterea în camera VAR a unor arbitri inferiori ca experienţă, notorietate şi valoare celor de pe teren. Cazul Feşnic-Vidican e un exemplu de manual. Rareş Vidican nu-l cheamă pe Horaţiu Feşnic la margine în două rânduri fiindcă nu vrea sau se teme să-i şifoneze blazonul. Arbitrul VAR e deja timorat la gândul că omologul de pe teren îi e superior şi prin urmare evită să-l ofenseze. Autoritatea lui Feşnic – atâta câtă e – îl inhibă pe Vidican şi-l sileşte să greşească la rândul lui. Ierarhia îşi face simţită prezenţa. Dacă în alte ţări eroarea centralului e reparată de VAR, aici ea îl determină şi pe arbitrul VAR să greşească, din cauza unei sfieli de tip „lungul nasului”. Ce ziceţi, nu suntem originali?
În rapsodia originalităţii se înscrie şi Kyros Vassaras, care-i albeşte pe arbitrii care calcă strâmb şi implicit anunţă publicul că nu văzuse ce văzuse. Niciun muşchi nu i se clinteşte pe chip când declară că nici Onea, nici Grigore nu trebuiau eliminaţi. E de văzut dacă fundaşii ortopezi din Liga 1 vor ţine cont de părerea lui Vassaras şi îşi vor prelucra prin aşchiere adversarii cu şi mai mult spor decât până acum. Nu de alta, dar cauţionarea unor durităţi de acest tip poate prelungi spirala violenţei. Cocoloşindu-şi arbitrii şi justificându-le rateurile, Kyros Vassaras le face un bine de primă instanţă, care anunţă un rău de a doua instanţă. Iar răul se va produce pentru arbitrii români când vor conduce meciuri internaţionale şi nu vor mai beneficia de scutul şefului.
Ţine cineva pariul că România va fi prima ţară care va renunţa la arbitrajul video?
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER