Aţi auzit de ea, chiar dacă nu sunteţi femei. Era una dintre variantele naturale de contracepţie, apărută când planningul familial de tip Ceauşescu-PCR însemna premierea mamelor eroine (de la zece copii în sus) şi descurajarea întreruperilor de sarcină. Exista pe atunci o soluţie cu un nume batjocoritor, dar în fond dramatic: Operaţiunea Andreaua, respectiv avortul la domiciliu, în condiţii precare şi cu riscuri enorme. În acele genuni ale sufletului şi ale minţii după care plâng astăzi mai cu seamă cei care n-au avut parte de ele, metoda calendarului părea strategia cea mai sigură a celor care nu erau interesaţi să cotizeze la fondul demografic. Bineînţeles că, dispunând de o alonjă punitivă fără ripostă, sistemul găsise repede sancţiuni pentru cei care îşi permiteau să nu aibă copii. Salariatului surprins în această postură degradantă după vârsta de douăzeci şi cinci de ani, fie el femeie sau bărbat, i se opreau bani din salariu. Spre a se învăţa minte şi a trece la procreat, mai cu seamă că, întrerupând curentul seară de seară cu orele, sistemul asigura condiţii optime pentru ceea ce am numit cândva, cu un cuvânt din argotica tandră a familiei, „corocoţumbulus”.
E acum momentul trecerii de la contracepţie la concepţie. Şi mai ales la percepţie. E totodată momentul rostirii unui adevăr vesel-trist: conform distihului „Jana nu e moartă, / Jana se transformă”, metoda calendarului n-a dispărut, ci doar a suferit anumite modificări. Mai mult, ea a trecut din repertoriul femeilor în cel al bărbaţilor. Şanse egale, equal opportunities, égalité des chances, spuneţi-le cum vreţi. Cert este că la ora asta bărbaţii jonglează de mama focului cu metoda calendarului. Nu toţi bărbaţii, cei din fotbalul românesc. Şi nici aceia toţi – doar cei împinşi spre acrobaţii nostalgice de rahitismul prezentului şi de absenţa unui viitor intuibil. Între speranţe deşarte şi răbdări prăjite, fotbalul nostru descoperă sportul care-i poate întreţine memoria şi musculatura: şotronul calendaristic. Atenţie însă, strict şi exclusiv înapoi, mai ceva ca în romanul lui Cortázar. Asta înseamnă retragerea în foste spaţii şi vârste ale bucuriei, ale împlinirii, uneori ale extazului. Replierea în alte decenii. Reevaluarea idolatră a unor oameni şi repere care, pe măsură ce se îndepărtează în timp, ne fac tot mai dependenţi de ei/ele.
Multă vreme, înalţii prelaţi ai fotbalului au organizat ceremonialuri ale pomenirii în jurul singurului trofeu câştigat vreodată de fotbalul românesc (mai precis, de Steaua): Cupa Campionilor Europeni din 1986. Festivităţile n-au respectat pragurile calendaristice de tip un deceniu, două decenii, un sfert de veac etc. Nu, celebraţioniştii s-au despletit în chermeze anuale, la munte sau la şes, fără să-şi dea seama că sărbătorirea prea deasă ciobeşte ceva din fastul izbânzii şi face lucrurile să alunece uşor în ridicol şi obsesional. S-au scris şi cărţi despre Steaua 1986 – colorat sau bont, palpitant sau plicticos. Foarte bine că s-au scris. Şi foarte rău că nu mai există subiecte comparabile în ultima vreme.
Sigur că n-au rost raportările la ţările în care fotbalul e gândit, condus şi jucat altfel. Are în schimb rost să vedem cum s-a rafinat metoda calendarului. De pildă, nu de mult, am sărbătorit (fără să ne oblige nimeni) 25 de ani de la ultimul meci al României la Cupa Mondială. Meciul în chestiune fiind nu doar o înfrângere, ci şi o scoatere din cursă, celebrarea pare cu atât mai stranie. Să te raportezi la un eşec ca la un reper luminos denotă un pesimism care ni s-a furişat, nu se ştie cum, în oase şi sistem. Şi o păcătoasă acceptare a mediocrităţii. Ceva mai devreme, sărbătoriserăm împlinirea a 29 (!) de ani de la meciul România- Argentina 3-2. Şi mai devreme, metoda calendarului ne adusese în situaţia de-a evoca pios egalul de pe Wembley cu Anglia, un amical pe care am reuşit să-l monumentalizăm pradă melancoliei blege în care ne cufundăm când prezentul nu livrează nimic, iar viitorul promite ceva mai puţin decât prezentul.
Încă nu e suficient. Se pot face şi alţi paşi apăsaţi pe bulevardele neputinţei. Cu puţină atenţie (dar fără strop de stimă de sine), vom ajunge să sărbătorim 21 de ani şi patru zile de la un stop pe piept al lui Mutu, 26 de ani şi trei săptămâni de la un şut în bară al lui Raţ, 19 ani şi o primăvară ploioasă de la un cartonaş galben încasat de Chivu. Pentru un plonjon şi mai avântat în timp, nu e nevoie de nimic altceva decât de prezenţa unor holograme galbene, care ni se zbat în atrii şi ventricule. Hagi, Popescu, Petrescu, Belodedici şi ceilalţi pot fi sărbătoriţi de fapt în fiecare zi, sub sloganul „Uitaţi-vă bine la ei, alţii asemenea n-o să mai vedeţi”. O vorbă veche spune că îţi iei bucuriile de unde poţi. De acord, dar bucuria unei amintiri îngălbenite de vreme e de fapt o tristeţe camuflată. E tristeţea celui care ştie că odinioară a reprezentat ceva, pentru ca acum să nu mai însemne nimic. Şi să fie considerat o opţiune norocoasă la fiecare tragere la sorţi. Chiar şi de cei din grupe inferioare valoric.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER