Mi-am bătut un cui în talpă

Oceanul de clişee în care înoată antrenorii români de fotbal – „Am venit aici fiindcă îmi plac provocările”, „E un club unde se poate face performanţă”, „Antrenorul e tot timpul cu valiza făcută”, „Fiecare dintre noi are valoarea ultimului rezultat” – e un ocean de mediocritate. De anemie valorică, ecou al anemiei morale, chiar mai periculoasă, care se infiltrează de multe ori în structura lăuntrică a acestei categorii de personaje prin care bântuie la răstimpuri hoitari discreţi sau vociferanţi. Iar anemia valorică nu se oglindeşte doar în rezultatele care ne plasează în afara pieţelor unde se fac afacerile bune. Nu, nu, există şi alte simptome: bunăoară, felul în care unii patroni recurg la antrenori sau jucători dovediţi slabi pentru a obţine cu ei rezultate bune. E un paradox păgubos, care însă nu pare să le provoace insomnii decidenţilor. Patronul nu riscă pe banii altora, ci pe ai lui. Or, dacă ţine să-şi taie craca performanţei de sub picioare, e dreptul lui s-o facă şi al nostru doar să constatăm evenimentul şi să-l prindem în insectarul cu absurdităţi al Ligii I.

În versul 437 al tragediei „Hercule furios” de Seneca apare un vers transformat de gândirea modernă în slogan: „Per aspera ad astra”, adică „Pe căi anevoioase, spre stele”. Altfel spus, indiferent de domeniu, ascensiunea subînţelege riscul, primejdia, complicaţiile de traseu. Cu acest prilej, şi cuplat la înţelepciunea anticilor, fotbalul românesc se pricepe al naibii de bine să comprime distanţa dintre truism (afirmaţia cu ascensiunea) şi turism. „Aspera” se leagă, în acest caz, de paradoxul din paragraful anterior. Altfel spus, „aspera” înseamnă să închei un contract cu un ins fără rezultate căruia să-i pretinzi excelenţă. Meciul FCU Craiova 1948-Universitatea Cluj e un caz de manual în materie. Antrenorii Anton Petrea şi Nicolae Dică sunt chemaţi să forţeze accesul în play-off după ce, cu o ediţie de campionat mai devreme, nu reuşiseră să se menţină în play-out. Petrea cade cu Chindia la meciul de inaugurare a stadionului din Târgovişte, Dică asigură retrogradarea Mioveniului după ce are grijă, cu o deplină lipsă de solidaritate, să sară peste bord cu câteva clipe înaintea naufragiului. Cum să nu profiţi de aşa ceva? Cum să nu-ţi baţi joc de tine şi de suporterii – mulţi, puţini – care îşi pun nădejdile în micile bucurii de weekend? E voie, sigur că e voie. În ţara unde atâtea lucruri merg pe dos, unul în plus nu mai contrariază pe nimeni. Singurul lucru de mirare e că încă nu s-a grăbit nicio echipă cu pretenţii să apeleze la Bogdan Argeş Vintilă şi la mătăniile lui pentru obţinerea de prestigiu şi urcuş în clasament.

Petrea şi Dică (plus, desigur, Vintilă) mai cară împreună un bolovan: cel al trecerii pe la FCSB, unde au avut acces doar la gesticulaţia antrenorului, nu şi la esenţa acestei ocupaţii. După ce eşti făcut de râsul lumii pe o bancă unde telefonul sună mai des decât la call station, te poţi gândi că noii colegi, elevi şi colaboratori se vor uita la tine fie aspru, fie compătimitor. Or, mila în fotbal are viaţă la fel de scurtă ca picioarele minciunii. Pietroiul cărat de perechea Petrea-Dică seamănă ameţitor de bine cu bolovanul lui Sisif, cu menţiunea că personajul mitologic este victima unei pedepse veşnice, pe când cei doi (să zicem) antrenori doar fac parte din distribuţia unei farse care înghite o bună parte din campionat.

Şlagărul masochist-autobiografic „Mi-am bătut un cui în talpă” nu se aude doar la Cluj şi Craiova, ci şi la Constanţa/Ovidiu. Dacă tot nu vrea oraşul să-mi facă un bine, măcar să-mi fac singur un rău, îşi va fi spus Gheorghe Hagi când a decis să-şi împăneze lotul cu o serie de fotbalişti retrogradaţi cu puţine săptămâni în urmă. Dacă-i întrebi pe cei din loja Farului ce gânduri are echipa pentru sezonul în curs, răspunsurile vor viza un nou titlu şi o traiectorie europeană cât de cât decentă. Poţi să faci aşa ceva racolând rateuri cu jambiere de la FC Argeş şi Mioveni? Care e logica unei asemenea operaţiuni, dincolo de orgoliul lui Hagi, care se crede capabil să recicleze şi să reformeze orice perdant şi să-l transforme în zmeu? Şi, în general, de ce să apelezi la cineva dovedit contraperformant spre a-i cere performanţă? Asta spre a nu mai spune că, ocolind-o pe Farul, unde schimbarea de antrenor nu există decât ca ipoteză firavă, vom ajunge în scurt timp ca toţi antrenorii, cu sau fără ghilimele, să fi trecut pe la toate echipele din Liga I. Un carusel de acest tip e de fapt certificatul de instabilitate mediocră al unei competiţii lăudate strict din interes şi incapabilă să asigure altceva la export decât victorii sporadice, umor involuntar şi deziluzie.