Pe tobogan! „Naţionala României nu mai prinde astăzi prima pagină electronică a clasamentului FIFA”

„Pe Argeş în jos, / Pe un mal frumos, / Negru-vodă trece / Cu tovarăşi zece”. Aşa începe „Mănăstirea Argeşului”, balada culeasă de Alecsandri şi din care s-au inspirat cei de la Phoenix. Apropo, interesantă creatură, pasărea asta care poartă pe aripi şi în codul fiinţei sale manifestul regenerării.

Mai ţineţi minte îndemnul dinspre Phoenix-trupa înspre Phoenix-pasărea din „Invocaţie”? „Fie să renască numai cel ce har / Are de-a renaşte curăţit prin jar, /Din cenuşa proprie şi din propriu-i scrum, / Astăzi ca şi mâine, pururi şi acum.” Şerban Foarţă şi Andrei Ujică, dragii de ei, pot da informaţii doritorilor de resuscitări miraculoase cu parfum de legendă.

Bine, bine, şi ce legătură au balada şi păsăroiul cu naţionala României? Au, vezi bine. Suntem şi noi cu naţionala noastră subiect de baladă. „Pe fotbal în jos, / Pe un mal clisos, / Răzvan-vodă trece / Gata să ne-nece.” Cu fotbalul nostru cu tot. N-are rost să-i iei la numărat pe cei „nouă meşteri mari, / calfe şi zidari”. Ajunge să ştii că sunt acolo şi că ferecă fotbalul într-o carceră a mediocrităţii cum n-am mai avut niciodată. Şi, vedeţi voi, poeziile cu vers săltăreţ au clenciul lor, iar uneori se pretează farselor. De fapt, cum să nu te încurci printre atâtea cărări lirice? Ţin minte şi astăzi cum le-am transcris pe tablă o strofă elevilor mei care se pregăteau să dea examenul de treapta 1 la română pe la jumătatea anilor 1980. Cum i-am invitat să-mi spună ce li se pare neobişnuit. Şi cum mi-au răspuns că nimic. Strofa era următoarea: „Plecat-am nouă din Vaslui / Şi cu sergentul, zece. /Ci eu în lumea mă simt / Nemuritor şi rece.”

Naţionala României îşi continuă drumul pe tobogan

Guvernată predictibil şi sustenabil de un comando de costume care nu îmbracă umbra niciunei idei, cu un preşedinte „care-i şi întrece”, naţionala României îşi continuă drumul pe tobogan. Acest jgheab înclinat are proprietatea că face imposibilă schimbarea de direcţie. Ai luat-o la vale, aşa o ţii. Legile fizicii nu pot fi schimbate sau rescrise. Te mişti în virtutea inerţiei – şi nu de puţine ori a inepţiei. Toboganul pe care circulă de câteva decenii naţionala asta cenuşie în ciuda echipamentului şi bătrânicioasă în ciuda vârstei măsoară durata şi profunzimea imposturii din fotbal. De pe la jumătatea anilor 1990 încoace, fiecare generaţie sau serie de jucători ne face s-o regretăm pe precedenta şi să-i cerem iertare pentru asprimea nemeritată a evaluării de atunci.

Şi fiindcă e nevoie de dovezi pe care să ni se sprijine deziluzia, iată că FIFA publică recent noul clasament al fotbalului după Cupa Mondială. Dacă la un moment ajunsese pe locul 5 în lume, naţionala României nu mai prinde astăzi prima pagină electronică a clasamentului, care se încheie cu locul 50. Pe acest loc se lăfăie, cu toată voluptatea ei exotică, Burkina-Faso, pentru ca un pic mai sus, pe locul 45, să se prăjească la soarele african naţionala statului Mali. România e pe locul 52, sub aceste două alcătuiri memorabile. Dacă vă interesează bornele rotunde ale clasamentului, ele sunt următoarele: 1. Brazilia. 50. (cum spuneam), Burkina-Faso. 100. Liban. 150. Liberia. 200. Gibraltar.

În fond, veştile sunt zguduitor de plăcute. Soarele optimismului străluceşte atât de tare, încât nu ne mai putem mişca fără ochelari heliomaţi. E bine, fraţi suporteri (adică oameni care suportă). Mai e mult de coborât. Suntem încă peste Indonezia şi Botswana, cu tot cu moneda ei naţională care trimite la calitatea fotbalului nostru, suntem peste Trinidad şi Congo, suntem peste Guineea Ecuatorială şi Bangladesh. Mai lăsaţi gândurile negre ca Africa şi duşmănoase ca teocraţiile asiatice.

Dacă tot n-am mai dat pe la Cupa Mondială din 1998 încoace, suntem datori, în schimb, cu deja ritualicul exerciţiu de contrafactualism în ale fotbalului, rezumabil în întrebarea „Ce-ar fi făcut naţionala României la Cupa Mondială?” Nu se poate şti, dar bănuielile converg spre o posibilă victorie în faţa Qatarului (locul 60 în clasamentul FIFA), într-un meci de care pe care. Şi cam atât. Nu, fără „cam”. Şi atât. România de azi nu poate nici măcar să aspire la un amical de gală cu Marocul pe care îl privea de sus în urmă cu două-trei decenii. Sau la un succes în faţa SUA, în faţa Japoniei, a Ghanei sau a Coreei de Sud. Despre altele n-are rost să vorbim. Sigur, ţinta finală a expediţiei noastre pe tobogan pare să fie Gibraltarul, care încheie clasamentul. Abia ajunşi acolo, vom putea compune o splendidă simetrie cu Brazilia. Ea (sau poate altcineva în clipa aceea)va privi pe toată lumea de sus, pe când noi ne vom lungi gâturile de jos spre restul echipelor. Puţintică răbdare.