Rapsodia neputinţei

Unele greşeli rămân la vedere, ca pata de sos pe care nu ai cu ce s-o mai scoţi de pe costum. Nimeni nu se sinchiseşte de ele, nimeni nu încearcă să le repare. „Rapsodia albastră” a lui George Gershwin e un astfel de exemplu. Greşeala constă aici într-o traducere urechistă a lui „blue”, care, o ştie orice vorbitor decent de engleză, nu are doar sarcină cromatică. „Blue” înseamnă „albastru”, dar înseamnă şi „melancolic”. Aşa că bijuteria lui Gershwin se traduce prin „Rapsodia melancolică” sau „Rapsodia tristeţii”, nicidecum prin „Rapsodia albastră”.

EDITORIAL RADU PARASCHIVESCU! Rapsodia neputinţei

S-a cântat cumva o rapsodie şi joi seară pe Olimpico? Dacă da, ea n-a putut fi decât a plictiselii, a minimei rezistenţe (din partea lui Lazio) şi a neputinţei (din partea CFR-ului). De obicei alert şi cu cu ochiul bine calibrat pentru laude şi critici, patronul Claudio Lotito a cucăit blajin lângă Igli Tare, semn că fotbalul jucat de Lazio şi nejucat de CFR ar putea fi oricând un leac eficient împotriva insomniei. Surpriza e totuşi la Lazio, care – ca o formaţie sucită şi niciodată egală cu sine – a jucat incomparabil mai bine şi mai frumos când a pierdut cu Atalanta în campionat decât când a câştigat, pe acelaşi teren, cu CFR. (Sigur, diferenţa dintre lombarzi şi ardeleni e limpede ca lumina de vară de pe Lacul Como.) Lazio are oricum mecanismele inconstanţei la degetul mic. Pierde la Lecce, se vede egalată acasă de Empoli după 2-0 până după minutul 80, după care o descalţă pe Milan, nimeni alta decât campioana în exerciţiu a Italiei.

Şi CFR? Există vreo amintire plăcută lăsată aseară pe Olimpico? Dacă da, ea nu trebuie căutată în desfăşurarea meciului, ci în imediatul lui. Singurul lucru remarcabil care poate fi spus despre această echipă vegheată din lojă de paltoanele negre ale „sistemului” ţine de frumoasa limbă italiană pe care a vorbit-o Dan Petrescu la conferinţa de presă. Tot de aici vine şi surpriza. Un român care nu poate spune „arbitru” nici cu pistolul la tâmplă renunţă la serviciile interpretei (pe bună dreptate) şi intră într-un dialog bun, consistent şi neprefăcut cu ziariştii italieni.

Sigur, nu-i cere nimeni lui Dan Petrescu să analizeze „Canţonierul” lui Petrarca în italiană sau să gloseze tot în italiană despre „La Grande Bellezza”. Însă conversaţia lui cu jurnaliştii din sala de conferinţe a pus singurul strop de lumină în bezna fotbalistică în care a înotat CFR la Roma. Dacă ar vrea să citească literatură bună pe tema nopţii, jucătorii lui CFR (plus paltoanele negre din lojă) ar putea începe cu un vers din excepţionala poetă uruguayană Delmira Agustini: „Noaptea ca o batistă neagră îmi bea plânsul”. Şi fiindcă frumuseţea nu exclude ironia, iată şi o pepită de duh din înţelepciunea japoneză a proverbelor: „Oaspeţii şi bâtlanii oferă priveliştea cea mai frumoasă când se ridică.”

Ce vrea să însemne ultimul enunţ? Că, indiferent cu cine a ţinut, lumea a primit cu uşurare sfârşitul meciului de joi seară. Lazio-CFR a avut perioade lungi de tortură psihică, în care unii nu voiau mai mult, iar alţii nu puteau. Italienii au o vorbă pentru asemenea ponoseli: „da dimenticare”. De dat uitării. Singurii care n-ar trebui să îngroape meciul în clasorul cu amintiri sunt CFR şi Dan Petrescu. Şi nu neapărat pentru a pune la copt revanşa, ci pentru a fixa mai bine diferenţa care desparte fotbalul din România de omologul lui din alte ţări. CFR a jucat cu un om în plus 75 de minute din 90, după o decizie drastică a arbitrului, şi n-a avut nici măcar o ocazie de gol. Cine l-a văzut pentru prima dată pe portarul Maximiano în meciul cu CFR nu s-a putut dumiri dacă e lamentabil, decent, foarte bun sau de superclasă. Omul n-a avut nimic de apărat, cu excepţia unei centrări trimise la întâmplare.

Dincolo de calitatea îndoielnică şi de plicticoşenie, Lazio-CFR a mai dat o dată măsura unghiului de înclinare a toboganului fotbalistic din România. A fost o vreme când, cu toate înveninările de acum, Hagi şi Lupu jucau împreună în echipa naţională şi eliminau Danemarca de la Cupa Mondială din 1990. A existat o victorie cu Argentina, o alta cu Olanda, ba chiar şi un 3-1 cu Spania sau un 4-0 cu Austria cu decenii în urmă.

Astăzi campioana României din ultimele cinci ediţii şi singura formaţie cu obişnuinţa cupelor europene e pusă la colţ de echipa de pe locul 6 din Italia, care îşi permite să ţină câţiva titulari pe bancă şi e silită să joace în zece oameni cinci şesimi din şase. Cine îşi conservă entuziasmul, în aceste condiţii, bine face. Elanul e un fel de a-ţi lipi singur aripi, cu condiţia să nu le pui la treabă la Icar. În schimb, cine rămâne optimist faţă de fotbalul nostru, de club şi de naţională, nu e doar candid, ci şi fugit din realitate. Lazio-CFR a fost încă o dovadă că, încăput pe mâinile cui nu trebuie, fotbalul nostru merită cu prisosinţă definiţia pe care a dat-o George Christoph Lichtenberg nimicului: „Un cuţit fără lamă căruia îi lipseşte mânerul”.