În minutul 95 şi 20 de secunde al seminfinalei Franţa-Maroc, un blond pirpiriu îl presează pe portarul Marocului la el în careu. E 2-0 pentru Franţa, ceea ce nu explică pressingul altfel decât prin nevoia pirpiriului de-a fi peste tot, departe de fişa postului şi de consemnările de pe Wikipedia. La câteva minute după terminarea meciului, într-un studio român de televiziune, moderatorul prezintă ceva care se cheamă „heat map” şi conţine hălăduielile pirpiriului pe teren de la începutul până la sfârşitul meciului. Teoretic, fotbalistul e încadrat la categoria „mijlocaş ofensiv, extremă, marcator”, însă harta proaspăt întocmită îl arată mai prezent în careul propriu decât în cel advers şi dezvăluie o duzină de pete gălbui care-i confirmă cvasiubicuitatea. Te şi miri că un om cu o asemenea disponibilitate îşi începe cariera fiind respins la primele trialuri ale junioratului. „Ce să facem cu aşchia asta? Fotbalul înseamnă forţă, viteză şi capacitate de pătrundere frontală. Non, merci, pas besoin.”
Franţa-Maroc se deschide sub amprenta duelului Mbappé-Hakimi, la fel cum finala cu Franţa-Argentina se va deschide sub amprenta duelului Mbappé-Messi. Încă nu se ştie ce va face pirpiriul blond, dar munca din semifinală e deja subiect de discuţii şi statistici. Pirpiriul a suportat cele mai multe faulturi dintre francezi, a recuperat o grămadă de mingi, a respins din careu în câteva situaţii complicatisime, a creat pericolul de la primul gol, a pus câteva pase minunate în careu şi a dat cele mai bune centrări. „Te şi miri că un om cu o asemenea… etc.” are atâta oxigen de consumat.
Pirpiriul e Antoine Griezmann, evident. Pe lângă Tchouaméni, Thuram, Konaté, Fofana sau Mbappé, pare o veveriţă rătăcită într-o gaşcă de pantere negre. Ceva îl ajută totuşi să suplinească zestrea fizică mai zgârcită. Iar acel ceva e o inteligenţă de joc care-l face să se plaseze mereu unde e focul mai mare, să taie spaţiile şi să apară exact acolo unde e nevoie de el. Însă Griezmann nu e doar omul meciului Franţa-Maroc, ales ca atare de oficiali după ultimul fluier al arbitrului. Griezmann e unul dintre acei oameni ai Franţei care acceptă din plecare că reflectorul stă pe alţi colegi mai bine împachetaţi de maşinăria de marketing. Colegi cărora li se filmează de aproape toate grimasele şi surâsurile. Colegi care emit pretenţii decizionale de negândit cu puţin timp în urmă. Colegi cu sprint de gazelă, tehnică de giuvaiergiu şi foame de faimă. „Te şi miri că un om cu o asemenea… etc.” nu are altă pretenţie decât să joace atât cât poate de bine. Nu mai mult, nu mai puţin.
Aşa, tabacheră cum e (căci Griezmann îşi schimbă părul, dar silueta, ba), pirpiriul mai reuşeşte ceva. Un lucru greu plauzibil, pe care comentatorii TV cuplaţi la motorul extazului s-ar fi cuvenit să-l încadreze, abia pe el, la incredibil sau la excepţional: 72 de meciuri fără pauză la naţionala Franţei. Griezmann a intrat în echipă şi n-a mai ieşit. Cum? Prin rezistenţă, capacitate de adaptare, constanţă în randament, isteţime (să iei atâtea cartonaşe cât să eviţi suspendările) şi putere de refacere. „Te şi miri că un om cu o asemenea… etc.” nu-şi revendică statutul de şef şi nu cere baghetă de dirijor în vestiar sau pe teren.
Respinsul de altădată de la trialuri a ajuns să respingă mingi grele din careu, să apară în faţa portarului advers în minutul 96, să paseze luminos şi să lase impresia că e purtat cu un vehicul rapid şi invizibil dintr-o zonă în alta a terenului. Jocul Franţei e de negândit azi fără amestecul lui straniu de îndârjire şi subtilitate. Şi e de sperat, de dragul unei revanşe calme, fără inflamări vituperante, că eleganţa lui minionă se întinde acum şi pe retina celor care l-au trimis la plimbare atunci. De mirare? Da şi nu. În fond, şi România de acum patru decenii a avut un caz întru câtva asemănător. Un foarte tânăr fotbalist român a fost respins de o echipă din vestul ţării fiindcă avea „un fizic de grisină”. Până la urmă, grisina s-a făcut franzelă, apoi cozonac şi la urmă tort. Răspunde şi azi la numele de Miodrag Belodedici.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER