Sceptic şi ignorant
„Allergies, Allergies, / Something’s living on my skin. / Doctor, please, doctor, please, / Open up, it’s me again. / Maladies, melodies, / Allergies to dust and rain. / Maladies, remedies, / Still these allergies remain.” Cel vătămat se numeşte Paul Simon, iar piesa lui despre alergenii vieţii şi ai iubirii respiră tandru pe albumul „Hearts and Bones”, de care multă, prea multă lume va fi uitat între timp. Una este însă poezia melancolică a lui Paul Simon, cu balsamul cântecelor lui, şi alta este metafora alergiei aşa cum transpare ea din gândirea şi rostirea lui Cosmin Olăroiu. Şcoala şi experienţa directă ne învaţă destule despre alergie. Ştim că ea e modul aparte în care reacţionează un organism sub acţiunea unor microbi sau a unor substanţe străine introdus pe diverse căi, fie ele digestive, respiratorii sau de altă natură. Mai ştim că printre simptomele ei se numără strănuturile repetate, mâncărimile, umflarea limbii sau a buzelor, crampele stomacale, greaţa, lăcrimarea sau, în cazurile serioase, sângerarea rectală.
EDITORIAL RADU PARASCHIVESCU | Sceptic şi ignorant
Uneori, acest ultim simptom se reflectă în româna colocvială prin expresia „îl doare în fund”. Ei bine, pe Cosmin Olăroiu nu-l doare deloc acolo de România din care a plecat cu prima ocazie (opţiune altminteri firească) şi căreia îi deplânge acum persecuţia. Nu, dimpotrivă. Cosmin Olăroiu se indignează cu privire la soarta României şi se declară ultragiat de virusul ei cotropitor: Uniunea Europeană. Dar ce zic eu, ultragiat? Avariat în substanţa intimă a minţii şi a corpului său: „Lasă-mă cu UE, că înnebunesc. Fac alergie! Ce ne dă UE nouă?” E deja notorie inflamarea lui Cosmin Olăroiu, căreia antrenorul însuşi are grijă să-i pună un bemol la cheia ridicolului: „Nu înţeleg nimic şi nu vreau să înţeleg nimic din politica asta”.
Când înfierezi o chestiune în care îţi proclami singur ignoranţa nu faci decât să te transformi – în afara terenului de fotbal – în impostor. Şi dac-ar fi doar asta. Olăroiu e un om cu o imagine excelentă în fotbal, ceea ce-i face pe mulţi să-i caute părerile, ba chiar să le adopte fără filtrul raţiunii şi al întrebărilor. Prin urmare, furia lui eurosceptică poate fi preluată şi împrăştiată de o sumedenie de oameni care nu ştiu nimic despre UE, dar au aflat din gura cuiva notoriu că e câh şi ne vrea răul. Într-o ţară în care entuziasmul proeuropean e în declin de peste un deceniu, iar partidele antieuropene dansează hora în Parlament, declaraţia lui Cosmin Olăroiu e mai dăunătoare decât toţi alergenii strânşi sub umbrela organismelor europene.
„Ce ne dă nouă UE?” e un enunţ care trimite la sistemul bine uns de pomeni electorale prin care partidele îşi momesc alegătorii, pentru a-i lăsa cu buza umflată imediat după ce se încheie numărătoarea voturilor. E adevărat, dacă ţii morţiş să fii obtuz, poţi conchide că UE nu bate din uşă în uşă şi nu-ţi lasă pe prag (admiţând că nu deschizi) trufe şi foie gras din Périgord, prosciutto de Parma sau vinuri de Beaujolais. În schimb, face alte lucruri pentru tine – printre ele, îţi dă bani ca să-ţi dezvolţi infrastructura. Da, dar îţi şi ia, spun cârcotaşii patriotarzi. Adevărat, îţi ia 21 de miliarde, dar îţi dă 63. Adică fix de trei ori mai mult.
Şi îţi mai dă ceva UE: dreptul de-a pleca dintr-un loc unde nu te mai simţi bine profesional şi personal şi de-a o lua de la capăt în oricare altă ţară de pe întinsul ei. Plus dreptul de-a te adresa unor instanţe juridice atunci când ţi se încalcă drepturi fundamentale. O fi mult? O fi puţin? Cosmin Olăroiu îşi admite neştiinţa, iar asta ar trebui să-l facă mai puţin vociferant, după toate regulile logicii. Mai ales că îşi duce zilele şi îşi câştigă banii pe un continent care nu excelează la capitolele democraţie, justiţie sau drepturile omului. Când colo, Olăroiu vituperează împotriva UE şi alimentează prin asta un filon eurosceptic din ce în ce mai puternic. E de aşteptat ca antrenorul de mare succes non-european să fie luat cândva ca din olăroi şi să se trezească invitat la masă de George Simion şi de curtenii lui uniţi sub tricolor.
Şi mai e ceva. În răbufnirea lui Cosmin Olăroiu se desluşeşte vechea ranchiună – ba chiar ură în toată regula – împotriva străinului, fie el danez, ungur sau spaniol. Străinul e mereu şi mai ales în momente grele ţapul ispăşitor ideal. Numai bun de arătat cu degetul, numai bun de acuzat pentru tot ce merge rău între graniţe. Străinul conspiră împotriva noastră, ne vrea răul, umblă să ne fure ceva din lada de zestre. Nu merită strop de încredere, conform reţetei sugerate de marele preot Laocoon în faţa regelui Priam al Troiei: „Mă tem de greci chiar şi atunci când fac daruri”.
Numai că Laocoon face parte din mitologie şi din istoria sculpturii, pe când arţagul antieuropean ţine de o tradiţie a naţionalismului prost canalizat, care duce la fanatizare, rasism galopant şi crimă. Şi nu uitaţi că unul dintre ambasadorii urii faţă de străini a fost un geniu al României. Chiar aşa, mai ştiţi cum începe „Doina” lui Eminescu? „De la Nistru pân’ la Tisa / Tot românu plânsu-mi-sa / Că nu mai poate străbate / De-atâta străinătate.” Dar de blestemul din inima „Doinei” ce spuneţi? Care blestem? Cum, care? „Cine-au îndrăgit străinii / Mânca-i-ar inima câinii, / Mânca-i-ar casa pustia / Şi neamul nemernicia.”
Dacă tot vine vorba de alergii patriotarde, medicale sau pur poetice, parcă sunt de preferat cele ale lui Paul Simon.