Christoph Daum e în gheara de fier a bolii. Lupta şi suferinţa sunt ale lui, compasiunea şi solidaritatea, ale noastre. Pe o planetă unde numărul bolnavilor creşte întruna, suntem fatalmente doar alături de cei pe care-i cunoaştem (membri de familie, prieteni) sau de celebrităţi. Şi până la urmă e firesc. Nimeni nu are disponibilul afectiv capabil să întreţină empatia faţă de sute de milioane de oameni, majoritatea îndepărtaţi şi străini. În general, le suntem aproape apropiaţilor. Şi ne ducem viaţa mai departe, atâta câtă mai e, fiecare pe culoarul lui. Nimeni din Paris sau din Udine nu se întrerupe dintr-o masă stropită cu vin ales sau dintr-o partidă de sex frenetic ca să se gândească la glonţul în ceafă care-l aşteaptă pe traficantul chinez sau la macaraua de care va fi spânzurat homosexualul iranian. „The show must go on”, până când moira Atropos îi va tăia fiecăruia dintre noi firul vieţii.
Longevivi sau retezaţi de tineri, suntem hărţi ale suferinţei şi extazului, ale speranţei şi deziluziei, ale dorinţei şi (ne)împlinirii. Aici, fostul selecţioner al României Christoph Daum ne seamănă întru totul. Ce nu seamănă este felul în care e privit acum cu felul în care a fost primit la numirea pe banca naţionalei. Îngrijorarea cu care-l evocăm astăzi nu anulează – nu poate şi nu are voie să anuleze – mizeriile din urmă cu cinci-şase ani, când Christoph Daum a fost, fără să-şi dorească, unul dintre cei mai mari colecţionari de jigniri din partea câtorva dintre cei care se ocupă de fotbal în România.
Înaintea unui meci România-Muntenegru jucat la Cluj şi încheiat cu 1-1 (cu un penalti ratat de Stanciu în minutul 97), am scris un text cu titlul „Aşteptaţi-vă, domnule Daum”, în care-i transmiteam nou-venitului că n-ar fi rău să fie pregătit pentru orice. Asta mai ales în condiţiile în care era un străin ajuns într-un spaţiu minat de prejudecăţi şi populat de omniscienţi radicali, care ştiu întotdeauna mai bine. Am încercat să anticipez reacţia publică în cazul unui scor bun şi al unui scor rău. Şi am scris aşa:
„Dacă va fi bine. O victorie cu Muntenegru duminică vă va aduce elogii din partea tuturor contestatarilor apriorici (inclusiv a celor care vedeau până mai ieri în dumneavoastră o pastişă a unui Hitler perturbat de explozia unei grenade). România este spaţiul unde comutarea de la scepticism la entuziasm este ipocrită, dar fulgerătoare. Veţi constata acest lucru în cazul unui succes la început de campanie. Cei care v-au privit cu îndoială vor rosti, cu suficienţa şi îngâmfarea veleitarului, «V-am spus eu? Neamţul e neamţ». Cei care v-au tratat curtoazia cu dosul vă vor întoarce un chip zâmbitor şi vă vor aplauda. Ziarele care v-au compus un portret de de tipicar cazon şi de marionetă acţionată de ascunse sfori federale vor găsi complimente cu care să vă poleiască vorba şi gestul. Veţi înflori la marginea terenului după un 1-0 izbăvitor, dar vă va îngreţoşa afabilitatea uleioasă a celor care mângâie astăzi ce au biciuit până ieri. Veţi fi deopotrivă încântat şi scârbit.
Dacă va fi rău. Un rezultat prost cu Muntenegru vă va transforma în responsabil unic al eşecului. Lumea va uita că v-a văzut în tribune la o mulţime de meciuri, gata mereu să notaţi şi să întrebaţi. Nu-i va mai ţine minte nimeni pe cei care spuneau că o construcţie solidă nu poate începe cu acoperişul. Nu va mai face impresie decuplarea dumneavoastră de mafiotlâcul autohton şi de picanteriile lui diurne şi nocturne. Nu va mai interesa pe niciun guerrillero de peluză sau de tastatură că aţi încercat, neavând jucători mai breji decât predecesorul, să schimbaţi ceea ce se putea schimba: logistica, metodele de recuperare, supravegherea medicală, destresarea şi modalităţile de analiză. Veţi fi străinul care îşi bagă nasul unde nu-i fierbe oala şi, făcând asta, ia pâinea de la gură unor români meritorii şi nedreptăţiţi. Vi se va scoate pe nas un episod stupefiant din trecut şi vi se vor reproşa vârsta, frizura, culoarea cravatei, lungimea dinţilor, forma unghiilor şi faptul că nu v-aţi cănit mustaţa. Vi se evoca numele lui Josef Uridil, celălalt selecţioner străin al României, care a antrenat naţionala un singur meci, în 1934. Vi se va pregăti un stâlp al infamiei prin faţa căruia va defila furibund alaiul nemulţumiţilor care dăduseră deja soluţii mai bune decât ale dumneavoastră în timpul meciului, în crocanta şi sacrosancta lor alianţă de canapea cu seminţele şi cu berea la pet.”
Vă ţin pumnii, Christoph Daum. Şi sper să învingeţi în meciul ăsta afurisit, în care nu mai e vorba de puncte, golaveraj, ratări, schimbări neinspirate sau erori tactice. În care e vorba de forţă interioară, de speranţă şi de sprijin venit dintr-un spaţiu spre care ne ridicăm ochii când suntem la ananghie.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER