Rapidul e magic. Când câștigă. E floare de nufăr. În schimb, când pierde, parcă insistă să scoată la suprafață mâlul de pe fundul lacului unde cresc nuferii. Și își arogă și un soi de mândrie nelalocul ei când face toată operațiunea.
Vă mai amintiți prima înfrângere a Rapidului? A fost astă-vară, cu Craiova, Rapid avea 1-0 și Belu-Iordache își lăsa echipa în inferioritate mai bine de o repriză, după o intrare ilogică la Bancu. S-a terminat 1-2 cu toate eforturile supraomenești făcute în poartă de Moldovan. A urmat potopul de înjurături la adresa Craiovei, vinovată că a câștigat. Nimeni de la Rapid sau din tribune nu s-a gândit că istoria putea fi alta dacă Belu-Iordache gândea și rămânea pe teren.
Dar înfrângerea cu FCSB? Era 1-1 când Junior Morais a luat roșu. S-a terminat 3-1 pentru FCSB. Exemplele pot continua.
Acum, apoteotic, Cristi Săpunaru nu acceptă insulta ca un jucător al FCU să arate pe Giulești sigla de pe propriul tricou după golul victoriei. Și sare la bătaie. Așa că Rapidul joacă fără căpitan la Mioveni și pierde orice șansă de a merge în cupele europene. Dar nu care cumva să fie criticat Săpunaru, el e simbolul Rapidului.
„Sunt bărbați, să se bată!” – îmi zice un amic. Foarte bine, dar nu la fotbal. Să se ducă la gale de MMA ca Giani Kiriță și să dea acolo câte knock-out-uri vor în ceea ce unii ar considera tâmp că e sport.
Și Craiova e frumoasă. Tot când câștigă. Dacă pierde, o calificare în finala Cupei de exemplu, ne oferă căpitanul ei, Nicușor Bancu, o mostră de comportament sordid de mahala. Nu-i ajunge că lovește adversarul „a la Zidane”, cu capul în piept, îi mai și aruncă o minge plină de ură în cap, să fie sigur că se face de râs până la capăt.
Prilej pentru site-uri să dea titluri de genul „Sancțiune drastică”, referitor la cele 6 etape de suspendare. Nu e deloc drastică sau usturătoare, este o sancțiune absolut normală. Măcar în acest caz, Mihai Rotaru a închis zona de comentarii inutile: „Incalificabil. Bancu va plăti”.
Și ajungem și la marele duel pentru titlu, tranșat în favoarea CFR-ului. Aproape firesc, în tradiția locului, verdictul a dat naștere la inevitabilele acuze că unii și-au dat viața cu noi mai mult decât cu ei sau că a fost hoție și că e un titlu luat cu arbitrii. Să vină Sfântu’ VAR, că numai el mai poate pătrunde prin „întunericimile” Ligii 1!
Ceva era, totuși, mai mult decât evitabil. Și anume manifestarea absolut grotescă a campionilor și a antrenorului lor. Antrenorul care a fost crescut și format de Steaua. Antrenorul care, de la statura lui de fost mare jucător al României, nu s-a putut opune acum mulți ani la cerința galeriei de a pupa steagul Rapidului. Și, pentru că nu a putut, până și gestul în sine și-a pierdut din valoare.
Rămânem cu vorba lui Gabi Balint: „Steaua l-a format pe Dan Petrescu ca fotbalist, pe alții i-a format și ca oameni”
Constatăm încă o dată că ăștia suntem. Nu știm să pierdem. Și nu știm nici să câștigăm. În ambele variante apelăm la comportamente tribale, la nervi întinși la maximum, la ochi injectați și la suprema satisfacție: „Le-am tras-o!”.
Nu e vreo noutate. Îmi amintesc cum în urmă cu 17 ani, imediat după celebra și incredibila victorie a Stelei în fața Valenciei, eram la stadion și mă pregăteam de un live cu Mihai Stoica. La câtă bucurie era pentru marea calificare, m-aș fi așteptat la un interviu mai mult decât agreabil. Nu a fost cazul. Cu ochii scoși din orbite, Mihai Stoica a urlat un monolog în care certa pe toată lumea, pe Dinamo, pe Rapid, pe arbitri și, probabil, și vremea de-afară, dorind parcă să decreteze întru eternitate cât de mare și tare e echipa pe care el o conduce. De parcă acel 2-0 cu Valencia nu era destul de convingător. Culmea, peste ani aveam să aflăm de la instanțele românești că acea echipă mare și tare nici măcar nu se chema Steaua.
Cam așa știm să câștigăm. Acum câștigăm oricum doar între noi. Azi unii, mâine alții. Și de 5 ani, CFR.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER