Coechipierul lui Hagi

„E Gică aici, cu noi, face el ceva să-i batem și pe ăștia!”. De câte ori nu și-or fi zis vorbele astea coechipierii lui Gică Hagi, măcinați de temeri și emoții înaintea marilor confruntări. Liniștea pe care o aducea prezența lui Gică le potența și lor performanța, îi ambiționa și-i făcea să tragă mai tare. Ca să-l ajute să „facă el ceva”. Au fost și mari victorii în care Gică nu reușea nimic deosebit, nimic magic, dar marii fotbaliști din jurul lui erau capabili să rezolve ei înșiși meciul. Ajutați, probabil, și de acea liniște.

Coechipierul lui Hagi

Emisiunile sunt meciurile mele. Sigur, nu „joc” vreo calificare importantă, o participare la vreun turneu final, nu sunt părtaș la meciuri decisive, eliminatorii, la finale de ”ori la bal, ori la spital”. Am meciuri de campionat, cu etapă în fiecare zi. La ei, la fotbaliști, se zice că frumusețea constă și în faptul că revanșa poate veni chiar săptămâna viitoare, la următorul meci. La mine e chiar mai rapid: o victorie ține o zi, o înfrângere, la fel. Am zilnic posibilitatea de a pierde și șansa de a câștiga.

Înainte de fiecare ”meci” am aceleași emoții ca ale unui sportiv la intrarea în arenă. Deși au trecut 30 de ani de când practic jurnalismul, deși împlinesc 20 de ani de când fac talk-show, deși s-au adunat mii de meciuri, deși rutina din detalii există. Am de fiecare dată întrebări la care răspunsul nu vine decât după meci: „Voi reuși? Voi scoate maxim din fiecare fază/subiect? Oare lumea ”din tribune” mai rezonează la genul de ”fotbal” pe care îl propun? La situațiile neprevăzute voi reuși să reacționez potrivit? Să fac bine ”tranziția pozitivă”? 😊 Voi scoate ce e mai bun de la invitații/coechipierii mei? Voi evita un eventual blocaj, vreo fază din care să nu mai găsesc ieșirea? Până la urmă, voi reuși să joc interesant, să se uite lumea la meciul meu?”

Sunt două feluri de victorii în fotbalul meu. Cele cu puncte importante, când audiența e bună și foarte bună, când trăiesc împlinirea că ceea ce am propus în joc a plăcut, a interesat. Și mai sunt victoriile când îmi asum o audiență mai slabă doar ca să ”produc” fotbal pentru artă. Când propun subiecte care știu că n-o să nască războaie pe telecomandă, dar care mi se par esențiale pentru o participare sănătoasă la un discurs public decent, normal, uman. Astfel de victorii nu aduc puncte esențiale în clasament, dar îmi asigură oxigenul pentru confruntările viitoare.

O dată sau chiar de două ori pe an reușesc să-l aduc în echipa mea pe Hagi. Să jucăm împreună în meciul meu. Prezența lui naște un soi de presiune în plus. Pe lângă întrebările obișnuite, apar cele specifice unui astfel de meci: „Mai e ceva de ”scos” de la Hagi? Mai e ceva ce nu s-a spus? Ce pot face să mă ridic la nivelul lui de joc? Ce unghiuri, ce perspective noi pot găsi pentru a câștiga? Pentru a face spectacolul pe care el îl făcea și îl face pe teren?”

Și știu că așa va fi și data viitoare când voi apuca să mai joc cu Hagi în aceeași echipă

Încerc să-mi scot din cap ideea că ”face el ceva să-i batem și pe ăștia”, deși e al naibii de tentant. Încerc să mă gândesc la ce pot face eu mai mult și mai bine ca să ajungă el să încânte, să fascineze, să uimească din nou. Probabil că la fel gândeau și unii dintre coechipierii lui de pe teren. Și asta îi făcea și mai buni.
Odată intrat pe teren, cu Gică alături, dispar emoțiile, temerile. Jocul lui, transformat acum în discurs, te vrăjește, te cuprinde și te împinge spre triumf. Parcă îmi zice: ”Atacă, Vali! Joacă la victorie așa cum joc eu cu Farul! Îmi propun întotdeauna să fiu cel mai bun! Pentru mine nu există înfrângere, egal. Eu vreau să câștig. Nu reușesc mereu, dar asta încerc. Dacă nu-ți propui obiective mărețe, nu învingi!”

Hagi e orgolios, dar e genul de orgoliu care seamănă ambiție în jurul lui. „Toată lumea de la Farul trebuie să muncească mult. Pentru obiectivul pe care ni-l stabilim. Cine nu muncește, se exclude.” În preajma lui, te simți ”obligat” să dai tot ce ai tu mai bun. Ca să câștigați împreună.

Abia după meci îmi găsesc o oarecare liniște. Îmi analizez momentele principale ale jocului și-mi dau seama, încă o dată, că am câștigat parcă fără să fac nimic. Că el a făcut totul și că totul e atât de simplu cu el în preajmă. Acum, după fluierul final, toate temerile inițiale nu-și mai găsesc nici un sens. „Hai, mă, nu știai că așa o să fie? De ce-ți făceai atâtea probleme? N-ai mai trăit senzația asta? Că te agiți mult înainte și că apoi face el ce face și iese victorie? Te-ai preocupat degeaba!”

În sinea mea, știu că e meritul lui major. „Îmi place enorm să vorbesc despre fotbal” – spune Hagi, cu o simplitate cuceritoare. Dar mai știu și că nu ar fi ieșit la fel de bine dacă nu trăiam toată emoția inițială, dacă nu-mi puneam toate întrebările și dacă nu treceam prin toate stările premergătoare confruntării. Și știu că așa va fi și data viitoare când voi apuca să mai joc cu Hagi în aceeași echipă.