Dinu. Cornel Dinu.

Vârsta, indiferent că e 18 sau 81 de ani, nu este nici defect, nici vreo virtute. Am învățat asta de la un bun prieten la care admir, printre multe altele, capacitatea de a evalua cu aceeași blândețe precaut-entuziastă un puști cu mintea sprintenă lângă un bătrân care lasă o moștenire frumoasă.

Cât de simplist și frivol poate fi să te complaci în genul ”boșorogul ăla”, ”îl caută moartea pe-acasă și el ne dă lecții” sau ”pe vremea mea”, ”ești obraznic, puștiule, șterge-ți întâi mucii” și ”nu mă înveți pe mine meserie, eu am …jde ani de muncă”.

Nu e vina vreunui puști că nu l-a prins jucând pe Cruyff. Îi poți găsi o vină, eventual, dacă oferă verdicte fără măcar să se obosească să dea click pe vreun video cu Cruyff sau să citească ceva despre el. După cum nu e vreun mare merit al octogenarului că l-a văzut pe Pele. Dar, cu precădere la fotbal, e despre poveste, așa că îi poți asculta octogenarului versiunea, fără să devii mai puțin priceput în ale fotbalului.

N-ar trebui să existe o adversitate a vârstei, măcar când e vorba de fotbal. Războiul dintre generații e firesc, de multe ori e combustibilul care face lumea să se învârtă, dar fotbalul este o poveste atât de frumoasă încât poate merge înainte mai ales atunci când ne ascultăm unii pe alții. E firesc ca Maradona să fie pentru mine cel mai mare din toate timpurile iar un puști să creadă că nu e vreunul mai bun ca Neymar. Dar cu o nuanță: eu aș avea dreptate.

Cu poveștile celor mari m-am hrănit în copilărie. Un văr mai mare care juca la o echipă de județeană mi se părea un semizeu. Cărțile lui Ioan Chirilă stăteau la loc de preț, sub manualul de fizică sau cel de mate, ca să pot reacționa repede când îmi era suspectat devotamentul pentru învățătură. Din ele aflam fotbalul pe care nu l-am prins. Poveștile tatei, ale cunoscuților, toate îmi creau un univers magic în care voiam să tot descopăr.

Pe Cornel Dinu nu l-am prins jucând

Îl țin minte dintr-o poză alb-negru, cu tot lotul lui Dinamo, probabil prin `82. Făcuse deja ceva burtică, era la final de carieră, tocmai câștigase un nou titlu de campion. Dar eram mult mai interesat de ceilalți, Cornel Dinu era deja la ”foștii” pentru puștiul de 10 ani.

Mult mai târziu ne-am intersectat profesional. Pe la 2-3 interviuri la marginea terenului și la emisiunea de care amintește de fiecare dată când intră în direct la telefon. Cea de la Sport.ro, cu el și cu Gheorghe Dinică. Au trecut deja 15 ani de atunci. Nu am fost niciodată prieteni, nu am stat niciodată la vreo șuetă, subțire sau mai puțin. Dar am avut o simpatie reciprocă, ușor inexplicabilă, aș zice. La mine e dată de respectul și admirația pentru cel care la 22 de ani juca la Guadalajara și îl ținea pe Pele. La el, nu știu, poate că i-a plăcut ce și cum fac în emisiunile mele.

I-am urmărit cariera ca interesat al fotbalului. Ministru secretar de stat, selecționer, antrenor, conducător de club. Întotdeauna cu o ironie abrazivă la multe din cele ce-l înconjoară. Cu umor, dar și cu zăduf. A mai dat și cu bâta-n baltă de multe ori, a jignit și a fost jignit. Nu e un personaj comod și nici nu-și propune să fie. Trecerea anilor și experiențele nefericite l-au mai domolit. Puțin.

Deunăzi, când Cornel Dinu a împlinit 74 de ani, am simțit nevoia acută de a vorbi cu el, de a ne întoarce puțin în timp, de a retrăi câteva momente ce par de pe altă planetă pentru fotbalul nostru de acum. Știam de toate pericolele, le experimentasem deja: să mă ducă pe la fanarioți, să trecem pe la bravul popor sârb, să glorifice câțiva colonei și generali de pe vremea comunismului etc. Dar simțeam că e nevoie să-mi asum astfel de riscuri pentru a reuși să mai aducem puțină magie din fotbalul vieții lui, fără contrele cu Lucescu, fără Borcea și spartanii. Doar magia Guadalajarei și a titlurilor de Cel Mai Bun Fotbalist Român al Anului.

”Dacă mă simt bine, vorbim” – anunță înainte de emisiune. Ca un fel de precauție. Dar răspunde până la urmă. Nu a fost simplu. Cornel Dinu are fraza stufoasă, planurile discursului multiple și punctul destul de rar. N-am ajuns la fanarioți sau sârbi, dar am trecut pe la profesorii de pe vremuri de la Facultatea de Drept sau pe la liderul comunist Ioan Gheorghe Maurer. Însă am vorbit și despre Dinică, Pele, Cruyff și anchetele de sfârșit de an ale Revistei Fotbal.

Nu l-am întrerupt deloc. Altădată încercam să-i mai retez fraza, să-l aduc la subiectul zilei. De data asta am simțit că e cazul să-l las. Să spună fix ce vrea. Ca un cadou imaginar pe care i-l pot oferi.

Când resemnat, când nostalgic, când revoltat, când fatalist. Cornel Dinu m-a trecut în 30 de minute de dialog printr-o mulțime de stări și m-am bucurat să-l însoțesc.

”Dacă asta e justiție, dați-mi un ștreang” – a sunat doar una din acuzațiile Procurorului. ”Dinamo a fost ucisă” – e alta. ”Un soi de loialitate” – spune despre anii mulți petrecuți la Dinamo. Totul presărat cu condimente ale ”șuetelor subțiri”, cum îi place să spună, cu Băieșu, Fănuș, Gigi Dinică și atâția alții.

Am terminat emisiunea cu o certitudine, cu o speranță, dar și cu o mare îndoială. Cu certitudinea că am făcut ce trebuia, că i-am dat prilejul unui fost mare fotbalist să se exprime și să se simtă apreciat. Cu speranța că, după ce a închis telefonul, Cornel Dinu a avut o stare mai bună, a alungat măcar pentru o seară orice urmă de depresie și a mai uitat un moment că nu se mai recunoaște în această lume.
Marea îndoială venea din subiectivismul demersului meu. Dacă am greșit? Dacă doar eu simțeam nevoia unui astfel de dialog? Dacă lumea asta în care nu se mai recunoaște Cornel Dinu nu mai are nici timp și nici chef de Cornel Dinu? Dacă emisiunea e un eșec total de audiență și vom fi fost doar noi doi cei dornici de acest dialog?

A doua zi, când au venit cifrele, am rămas cu certitudinea și cu speranța. DigiSport Special a fost cel mai bun program al zilei pe canalele DigiSport. Iar vârful emisiunii a fost pe dialogul cu Cornel Dinu, când, la un moment dat, s-au adunat să-l asculte cam 125 de mii de oameni. Vârful a fost pe toate targeturile, așa că s-au uitat și cei tineri, nu doar cei care l-au prins jucând.

M-am bucurat că, la 74 de ani, Cornel Dinu nu a fost singur. Lumea încă mai are timp și chef pentru seniorii din fotbal, pentru poveștile lor. Mister, tu mai ai timp?