M-am atașat de scriitura lui Traian Ungureanu cu prilejul parcurgerii uneia dintre cele mai bune cărți despre sport scrise în limba română în ultimul sfert de veac. E vorba de „Manifestul Fotbalist”, apărută undeva la începutul anilor 2000. Mi-a plăcut atât de mult încât am făcut tot posibilul să-l întâlnesc pe autor la un Special, la puțin timp după apariția cărții, prin 2004.
Ne-am văzut într-o dimineață, cred că în timpul lui Euro 2004. Eram la TV Sport și mutasem Specialul dimineața, fiind mai greu de concurat seara cu meciurile din Portugalia. Am avut o discuție care mi-a mers la suflet pentru că am vorbit despre sport în aceeași cheie în care scrisese cartea. Adică am făcut abstracție de rezultate și de performanțe statistice și am insistat pe valoare, pe conjuncturi, pe patima revărsată în sport sau pe cea născută de confruntarea sportivă. Nu am ocolit gesturile istorice din arene și din preajma lor, emoțiile actului sportiv, dar nici pericolele la care e expus sportul prin doping, blaturi sau dictaturi comerciale.
Nu s-a uitat multă lume. Bineînțeles că, din perspectiva audienței, aș fi avut de câștigat înzecit dacă alegeam orice alt invitat, cu care să frământ încrâncenat aluatul fără drojdie din actualitatea arzătoare a fotbalului intern. Dar mi-am asumat riscul unei pierderi de-o zi. Și nu mi-a părut rău deloc. Eram convins atunci, sunt și mai convins acum că e nevoie și de alt soi de voci în spațiul acesta al măruntului nostru dialog public. Măcar din când în când, printre picături, să mai simțim că respirăm și altceva. Pe șleau, să mai ridicăm nivelul, măcar ocazional.
L-am urmărit apoi pe Traian Ungureanu cu speranța ascunsă că va mai scrie cândva o carte de sport. I-am mai citit câteva cărți, cum sunt „Proștii Europei – cum se sinucid civilizațiile” și „Tehnica neputinței la români”. Și i-am apreciat perspectiva, chiar dacă ne suprapuneam rareori.
Un moment regretabil, în opinia mea, este acela în care dl. Ungureanu a decis să intre în politică. A devenit brusc foarte expus. Toată armura închegată de articolele și cărțile scrise s-a transformat încet-încet într-o penetrabilă pâslă de mesaje publice discutabile. Mai întâi ca vajnic susținător al lui Traian Băsescu, apoi ca europarlamentar vreme de un deceniu. Îndoielnicul din manifestele ulterioare celui fotbalist are și el gradele lui de afirmare. La urma urmei, să fim serioși, una e să-l susții necondiționat pe Băsescu, îți păstrezi o oarecare anvergură, și alta e ca la ani buni distanță să participi (nu știu cât de necondiționat) la reuniri AUR.
Desigur, îi citesc editorialele din Gazeta Sporturilor. Cu un soi de dezamăgire pe care mi-o doresc neconfirmată. Încep un text și sper să regăsesc ceva din scriitura de care m-am atașat acum aproape 20 de ani. Și mă bucur când se întâmplă.
Chiar m-am bucurat că a abordat subiectul Gary Lineker. Bănuiesc că e un admirator al spațiului britanic, a și locuit ceva vreme acolo, eram curios cum abordează subiectul. Interesul s-a diminuat cu fiecare paragraf.
Dezamăgitor nu e că interpretează orice în propria cheie, destul de rigidă, de altfel. Asta nu e grav, cu toții trecem orice informație prin filtrul propriilor convingeri. O fac și eu chiar acum. Decepționant e că autorul alterează faptele pentru a i se potrivi cheia. Exact ca în viața noastră, de pe aici, cu politicieni care schimbă legea când încep să se aglomereze penitenciarele de hoți complici cu statul.
Traian Ungureanu susține că Lineker și-a informat urmăritorii că Guvernul Britanic e nazist. Fals. Twitter are avantajul că găzduiește texte scurte. De cele mai multe ori, un text scurt e mai clar decât unul lung. Și textul lui Lineker e foarte clar. Pentru cine vrea să înțeleagă.
Apoi, autorul îl înfierează pe chiaburul Gary, un moralist când e vorba de migranți și un simplu amnezic când e vorba de firfirei. Care, oricum, sunt cam mulți, un milion jumate de euro pentru una bucată emisiune pe săptămână. Nu-i așa că e cam mult, răcanilor?
Oare întrebarea logică nu ar trebui să fie de ce e Gary Lineker cel mai bine plătit star de la BBC? Poate pentru că merită? Poate pentru că emisiunea aceea, așa cum e ea, doar o dată pe săptămână, aduce audiență, bani, prestigiu? Poate pentru că acea emisiune a devenit (și cu ajutorul lui Gary) un reper pentru BBC? Apropo, avea mai mult, dar i-au mai tăiat din bani în pandemie.
Apoi, acest element subversiv își permite să eludeze taxe în goana lui după celebritate. Nu și-a făcut, ca toți oamenii muncii, contract de angajat. El e colaborator, are contract pe propria firmă. Așa ceva nu se poate, tovarăși! Nu se întreabă nimeni cine iese mai bine din afacerea colaborării: Lineker sau BBC? Nu cumva Lineker și-a negociat un net și, apoi, BBC i-a zis „dar nu vrei tu să iei banii pe firmă? să plătim și noi taxe mai mici?” Excludem din start? În plus, e doar Lineker în situația aceasta? Toate celelalte vedete BBC au contract de muncă? Doar întreb.
Practic, dl Ungureanu îl acuză pe Lineker că a câștigat războiul cu BBC doar pentru că a exprimat o opinie stângistă la modă. Dacă ar fi zis ceva împotriva curentului dictatorial al ”trupei care stabilește ce e bine, câte sexe există după primele două și cine e rasist” (am încheiat citatul), nu l-ar mai fi spălat de rușine nici Klopp, nici Shearer și nici mama BBC-ului. Înțeleg că trăim o dictatură a extremei stângiste și e de acuzat capitularea BBC, dar cum se face că într-o asemenea dictatură feroce guvernul britanic (adică Puterea, nu un simplu agent extremist), vine cu o astfel de măsură privind migrația, chestiune de la care a plecat totul? Dacă aceasta e singura opinie admisă, Opinia de Aur (sau AUR?), cum se face că prima reacție a BBC a fost să-l scoată de pe post? De ce nu l-a luat în brațe și nu i-a așternut covorul roșu?
Aici nu discut despre cine are dreptate. Sigur că democrația occidentală cunoaște accente de ”political correctness” absolut discutabile. Prin asta înțelegând și faptul că despre ele se poate discuta. O poate face și Gary Lineker, o poate face și Traian Ungureanu. Eu mă aplec aici mai mult asupra argumentelor propuse și dezamăgirea pleacă tocmai de la faptul că așteptam din partea autorului o pledoarie mai concludentă, cu o temelie mai solidă, mai puțin vulnerabilă.
Sper că nu devin un agent al stângismului extrem dacă mă bucur de solidaritatea apărută în jurul lui Lineker și de faptul că ”Match of The Day” a devenit temporar un simplu rezumat al etapei fără fostul mare internațional al Angliei. Și îi dau dreptate lui Traian Ungureanu într-o oarecare măsură că aceeași solidaritate e absentă în susținerea altor idei. Dar poate că există și explicații pentru asta, diferite de cele expuse de scriitor.
Rămân cu nostalgia ”Manifestului Fotbalist” și cu o urmă de regret că Traian Ungureanu nu a reușit să diminueze în zece ani de mandat în Parlamentul European excesele dictatoriale ale unei Europe care l-a plătit cu contract de angajat.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER