La finalul zilei

E vorba preferată în ultima vreme de președintele Burleanu. Lipsită de naturalețe în română, la fel ca 99% din discursurile aceluiași președinte, ”la finalul zilei” se vrea un fel de ”când tragem linie” sau ”la urma urmei”. Tânărul nostru aspirant la consacrarea internațională acționează ca un burete când e vorba de informație și usucă lingvistic tot ce atinge.

EDITORIAL VALI MORARU | La finalul zilei

Mă îndoiesc că elevul Burleanu a fost intoxicat cu ”la finalul zilei” la liceul absolvit în Bacău. E posibil ca buretele minții sale să fi prins greutate în timpul studiilor la SNSPA sau în munca asiduă ulterioară care i-a adus o decorație din partea inegalabilului prezident de la Golden Blitz.

Dar cel mai mult suspectez că ”at the end of the day” a devenit obiect de studiu aprofundat pentru șeful fotbalului românesc abia mai târziu, când competențele demonstrate intern și-au găsit confirmarea în ascensiunea sa fulminantă pe plan mondial. Și, vorba aia, când toată ziua o arzi în engleză prin stratosfera ”fifei și uefei”, te mai împiedici de-un ciot românesc?

La finalul zilei, ”ca și președinte”, Răzvan Burleanu nu e Florin Răducioiu, să râdem de ”italienismele” lui la o lună după plecarea la Bari. Burleanu e farul, e luceafărul, e binefăcătorul, e deschizătorul de drumuri. E cel ce are, spre deosebire de noi, curajul de a se bucura.
Ok, hai să intru în jocul englezist al președintelui Burleanu. La finalul zilei, noi, cu ce rămânem?

Cu o răzmeriță violentă pe regula U21 a unui personaj care suferă. Un personaj care e capabil să creadă, după tot ce a trăit, că ar fi ales președinte al României din primul tur. Și că e singurul care ar reuși performanța din tot neamul românesc. Ferice de noi că nu (mai) candidează!

După o viață trăită în sistemul binar al relației stăpân – sclav, Becali se răfuiește cu ”copilul” pe care tot el l-a ales. Da, și el, că doar a fost unanimitate la alegerile FRF, nu? Frați creștini stăpâni nemulțumiți, ce-aveți? Nu vă mai place liderul maxim? Dar v-a plăcut să-l alegeți fără nici cea mai mică opoziție, fără cea mai firavă abținere? Dacă tot e să vorbim în termenii propuși de Becali, la finalul zilei, despre stăpâni și sclavi a fost vorba la alegerile FRF și LPF. Doar că Becali nu s-a prins.

Mai rămânem cu două puncte în deplasare cu Kosovo și Elveția. Ceea ce e foarte bine. Mai ales că, în lumina statisticilor federale, noi o cam comiteam prin iunie. Corect, în ultimii 15 ani, prin iunie aflam că mai avem 0,18% șanse de calificare la următorul turneu final. Acum suntem acolo. Da, e mare lucru, mulțumim! Doar că, unii dintre noi își mai amintesc, tot prin iunie mai sărbătorim nu știu cât amar de ani se mai împlinesc de la marile victorii ale naționalei la turneele finale.

Rămânem și cu fotbalul arătat în cele 4 meciuri care ne-au consolidat poziția de aspirant la calificare, am citat din clasici în viață. Ceea ce nu mai e foarte bine. Avem probleme majore de înțelegere și de punere în aplicare a acestui joc numit fotbal. Nu știm să atacăm, nu știm să ne apărăm, nu știm să lovim mingea corect și curat, nu știm să pasăm, nu știm să driblăm. Au mai fost și excepții, normal. Dar excepțiile sunt exact ceea ce sunt: excepții. (Și invers! – ar glumi acum pe seama mea un amic.)

Rămânem cu o națională mică la propriu și la figurat

Un turneu final de tineret complet ratat care confirmă complexitatea și multitudinea problemelor pe care le avem în relația cu mingea. ”Mingea e la tine. Fă-o să conteze!” – sloganul electoral al lui Răzvan Burleanu. Un mod mai frumos de a cere voturi decât ”vezi că-ți dau o minge, ai grijă să mă votezi!”

Mingea nu mai e la noi, domnule Burleanu! E la ei, așa zic cifrele, stă la ei 70, 75, 80 la sută din timp, nu-i place la noi pentru că noi nu mai știm ce să facem cu ea.

Rămânem cu umflatul în piept înaintea unor noi confruntări europene la nivel de club. Renaștem anual, avem forma asta de regenerare perpetuă la nivel de vorbe și nimeni nu ne mai oprește din visare până când nu ne cocoșează niște neica-nimeni care, vezi Georgia la tineret și nu numai, au pus burta pe carte și-au învățat fotbal.

Mai rămânem cu învârtoșarea amuzantă din startul noului sezon intern. Când toți finanțatorii și primarii au bastonul de mareșal în raniță. Când toți trepădușii se cred specialiști inspirați după transferurile făcute.

Și, bineînțeles, rămânem uniți sub tricolor, gata să facem față oricăror măsuri abuzive ale cotropitorilor europeni de a ne mai suspenda stadionul la vreun meci decisiv.

Dar el, pardon, El cu ce rămâne la finalul zilei? Cu satisfacția că a mulțumit cumva pe toată lumea care l-a pus unde l-a pus. Cu 9 ani de președinție în care a distrus opoziția din fotbal și fotbalul însuși. Cu o carieră personală impresionantă până acum și, ”no doubt”, fulminantă în continuare. Limita e cerul, Răzvan!