Lumini și Umbre. Episodul 2: Lumini

Am promis că de data asta scriu despre lucruri frumoase, aspecte pozitive. Indiferent de ceea ce se mai întâmplă prin întuneric. Și așa o să și fac, deși… ar fi atâtea!
Bătaia luată la handbal băieți de la Insulele Feroe! Doamne, din fericire, încă mai trăiesc nume de legendă ale acestui sport! Ce-or simți acum? Cum e posibil să decazi atât de mult? Ce chiuretaj neuronal își poate aplica o nație ca să ajungă de la cvadruplă campioană mondială și vicecampioană olimpică la rușinea rușinilor? Nu-i bai, ne-a bătut o nație minusculă dar mult mai sănătoasă la cap și la trup decât ce-a mai rămas din noi.

Lumini și Umbre. Episodul 2: Lumini

Apoi, plecarea lui Leo Strizu de la FCSB și setul de „dezvăluiri” de după. Încă o mică piesă din puzzle-ul cu o imagine realistă a celei mai iubite echipe de fotbal din România, a felului profesionist în care se petrec lucrurile pe la noi. Suntem în Evul Mediu. Și cu fotbalul.

Ar mai fi și zarva creată în jurul „țesutului adipos” al lui Costică Budescu. La pachet cu reacția suburbană a lui Costică, supărat că i-au crescut copiii și acum înțeleg când se râde de tatăl lor la televizor. Drept pentru care le servește un model de viață, aruncând cu „scursuri” și invitații la „supt burta”. Budescu a greșit. Nu o fi singurul, și din partea cealaltă au fost exagerări, dar nu jigniri. Va constata singur că a greșit și va acționa în consecință, sper.

Iar m-am luat cu neajunsurile… Totuși, mă încăpățânez să văd și partea plinuță a paharului. Hai să ne bucurăm de câteva lucruri.

Eu mă bucur de apariția acestui fotbalist, Adrian Mazilu. Știu, este doar un început care nu garantează nimic. Există un val de neîncredere firesc: am văzut destule începuturi în ultimii 10 ani și aproape nimeni nu a confirmat speranțele disperate pe care (încă) ni le mai facem. Dar Mazilu pare să aibă ceva aparte. Arată niște lucruri încântătoare. E genul de puști care face probleme majore experimentaților din apărarea adversă. Are doar 17 ani, doar 9 meciuri în SuperLigă, doar 3 goluri… Doar, doar, doar… Cum doar? Totul e în avantajul lui. A debutat la 17 ani și două luni în prima ligă, a dat un gol și în Cupă, a dat 3 goluri în campionat… Dar nu cifrele mă bucură la el. Mai impresionant e felul în care joacă, talentul care mustește în el și marja infinită de progres pe care o are. Sper să joace în 3-4 ani la un club din Top 5 ligi din Europa! Dar să joace!

Mă mai bucur și de revenirea lui Neluțu Sabău la U Cluj. Și de faptul că are rezultate. Așadar, se poate. Fără scandaluri cu arbitrajul, cu VAR-ul, cu adversarul, cu orice și oricine. Sabău, prin normalitatea lui, ne dă lecții de existență la fiecare respirație. Nu mai punem la socoteală valoarea ca fotbalist. Uităm și de celebra sa plecare de la Rapid doar ca să pună umărul la evitarea dispariției Universității. Nu ținem cont de eliminarea Șahtiorului. Gata, au trecut toate astea. Doar prezentul contează. Îl întreb: ”Ai trei victorii consecutive fără gol primit. Ai lucrat la organizarea defensivă?” Și-mi zice: ”Nu prea am apucat! Am început cu partea ofensivă, abia acum începem să ne mai echilibrăm!” Câți ar fi răspuns așa?

„Poate că sunt mici astfel de bucurii de privitor de fotbal românesc”

Mă bucur că la 3 din primele 4 clasate în SuperLigă sunt niște nume foarte mari: Petrescu, Hagi, Mutu. Și pe banca FCSB ar merita să stea tot un nume mare, dar acolo nu există decât un singur nume. Atotcuprinzător.

Mă bucur de munca lui Dan Petrescu. Știu, cu buget mare pentru România, dar Dan Petrescu și ale lui reușite, interne ori europene, de acum sau de altădată, demonstrează că nu poți reuși fără multă muncă. Orice i se poate reproșa lui Petrescu, dar nu lipsa de implicare. Apoi, Hagi, alt nebun care respiră, vorbește, mănâncă, trăiește fotbal. S-ar putea să vină un moment când vom realiza că acum încă suntem bogați cu ei și alții ca ei alături.

Mă bucur de foarfeca lui Dragoș Grigore, de surprizele ultimei etape, de anumite momente euforice din jocul FCSB. Sunt unele faze în care desenul unor jucători de la FCSB entuziasmează. Și arată încă o dată că ar putea mult mai mult dacă ar fi conduși de un antrenor performant care să fie lăsat în pace.

Poate e puțin. Poate că sunt mici astfel de bucurii de privitor de fotbal românesc. Dar e păcat să nu le vedem de fumul balivernelor, minciunilor, acuzelor belicoase și al incompetenței ajunsă la rang de virtute. Așa că ajung să mă bucur și de faptul că CFR nu o bate pe Sepsi. Tocmai pentru a infirma scenarii idioate.