Marea Strategie de Reconstrucție a Fotbalului Românesc. Punct și de la capăt

Mă și mir uneori că mai sunt oameni interesați de fotbalul de pe la noi. De câte ori mai aud vreo discuție despre fotbal pe stradă, la o terasă, la o coadă la vreo instituție de stat, îmi zic: ”Încă-i bine! Încă n-am murit!” De câte ori mă uit pe audiențe și văd că un meci tare din Liga 1 încă mai adună un milion de oameni la televizor mă bucur că supraviețuim.

La câtă ”temelie” și-a luat și fotbalul, la fel ca atâtea altele din viața noastră, te miri că mai există. Te miri că mai poate exista pasiune dezinteresată în jurul lui. Echipe distruse de escroci, patroni fără neuroni, primării incompetente, guverne interesate doar să-și pună oamenii lor, manageri federali și lepefiști fără nici cea mai mică urmă de orientare spre profesionism, fotbaliști prefăcuți, media pasive și la limita prostituției intelectuale, atmosferă tribală, legislație aiurea, ”ultrași” agresivo-băgăreți, antrenori semidocți și impresari ageamii. Aceasta e zeama spațiului public în care fotbalul românesc bolborosește în fiecare an ceva care seamănăcu fotbalul.

Toate astea nu aveau cum să nu erodeze rădăcina. Când spun rădăcină mă refer în primul rând la acel lucru magic care se întâmplă în sufletul unui copil: să înceapă să iubească o echipă locală, să viseze la o vedetă locală. Copiii îl admiră  acum pe Neymar (”măcar el e sculă, nu ca ai noștri”), țin cu Real sau Inter, nu-i leagă mare lucru de echipa din orașul lor sau de ”străinezii” care joacă la ea.

„Copiii au nevoie de idoli de-ai lor, dintre ei”

Mai apar din când în când fotbaliști care reușesc să mai direcționeze ceva sentimente. Cum era Sănmărtean. Sau Budescu și Alibec, dar nu la Astra ci la FCSB, unde mai erau ceva puști prin tribune care să facă ”uau” la o execuție mișto sau care să strige după ei pentru un selfie. Unul s-a retras, ceilalți doi mai joacă, dar nu pe aici. Pentru cine vom mai spune ”uau”? Stanciu se lasă și el acuș, Florinel are probleme cu accidentările, Ianis încă trebuie să confirme și la Rangers și la națională, poate Man, poate Mihăilă. Poate #omulcarenaretimpdebac, Octavian Popescu? Pe lângă neymari, lioneli și cristiani, copiii au nevoie și de idoli de-ai lor, dintre ei. Despre care să povestească în pauză că au bătut mingea cu ei la cupele școlare, nu doar să dea share la ultima fiță făcută de Zlatan.

La națională luăm bătaie după bătaie de la popoare pentru care fotbalul nici măcar nu e între primele 3 sporturi ca popularitate. Oamenii din fenomen spun după o fază cu ghinion că ”fotbalul te pedepsește”. De ani buni, fotbalul ne pedepsește pentru ”topoarele” pe care i le dăm, dinafara lui, dar mai ales dinăuntru. Ne agităm în propria bătătură un an de zile, ne umflăm mușchii la televizor că ce tari suntem, că nu s-a mai văzut așa pricepere în abordarea problemelor, că alții sunt favorizați, că pe noi ne fură arbitrii, că alții fac combinații penale, că noi suntem curați și onești. După care luăm bătaie de la Tbilisi în primul tur european și mai trimitem cu greu o echipă prin grupe. Și ne întoarcem la ale noastre pentru încă un an. Și iar ”o să vedeți voi”, și iar ”măcar eu sunt pe plus”, și iar ”vând pe 50 de milioane”, și iar ”noi suntem Steaua” și ”noi suntem adevărata Steaua”, și iar ”noi suntem Universitatea” și ”noi suntem adevărata Universitatea”.

Rezultatele europene sunt măsura lucrurilor despre care vorbim în fiecare zi. Degeaba avem un superspectaculos 3-3 într-un derby autohton dacă apoi nu trecem de două tururi europene. Suntem foarte departe de ceea ce ne-am dori. Și e normal să fie așa. Tratăm fotbalul la fel ca propria viață. Ne dăm singuri ”topoare” prin alegerile pe care le facem, prin lipsa de educație, prin prezența continuă a opțiunii ”ne descurcăm noi cumva, important e să le dăm în cap celorlalți”.

„Suntem la periferia fotbalului”

Atunci când am făcut ochi în fotbal, pe la 10 ani, au început marile performanțe românești în cupele europene. Semifinala Craiovei, a lui Dinamo, Cupa Stelei, performanțe uriașe. Cu mintea mea de copil mă întrebam: ”Oare cei mai mari ca mine cum au trăit acest fotbal fără să aibă astfel de bucurii? De unde își găseau energia de a iubi fotbalul când echipele noastre plecau în 9 cazuri din 10 încă din primul tur european?” Nu-mi puteam imagina. Pasiunea mea era alimentată de victorii, de performanțe. După mulți ani, românii se puteau bate cu oricine în Europa. Și, în cazul Stelei, chiar puteau triumfa.

De ani buni, am ajuns cam în același punct de dinaintea acelor performanțe. Suntem la periferia fotbalului. Ne e din nou frică de cei mari. Atunci ne era frică și pentru că o cortină de fier ne ținea izolați și îi credeam pe cei de dincolo chiar și mai mari decât erau. Acum ne e frică pentru că ne știm cârpiți în fund, cu bugete încropite, cu fotbal învățat la ciupeală, cu echipe de Liga 1 fără medic la stadion, cu mare dor de muncă și cu atâtea altele care ne lipsesc.

Ne place să credem că suntem buni, dar nu ne vede nimeni. Apropo, dacă Octavian Popescu e în primii 5 tineri din Europa, cum ne asigură oracoli ai strategiilor de ”sales” pe la televizor, ce ziceți, Pedri prinde Top 10? Dar realitatea e cea din cupele europene. Unde vedem că doar CFR a mai mișcat în ultimii ani, adică Dan Petrescu. E timpul pentru mai mult. E timpul ca CFR să prindă măcar grupe de Europa League. E timpul ca FCSB să revină în grupe, e timpul ca Universitatea Craiova să ajungă, în sfârșit, acolo, chiar dacă e Conference. Doar Sepsi ar mai avea circumstanțe, e la debut.

Dacă pe lângă CFR nutrimitem și în grupele Conference cel puțin o echipă… mai bine anunțăm falimentul, radem tot și îl forțăm pe Gică Hagi să facă o federație națională de academii de copii, îi aducem acasă pe toți antrenorii valoroși (Mircea Lucescu, Loți Boloni, Dan Petrescu, Răzvan Lucescu, Cosmin Olăroiu etc), ne suflecăm mânecile și începem să construim un nou fotbal. Indiferent de politic, Fotbalul să-și ia soarta în propriile mâini și cei mai buni oameni ai lui să pună la punct o Mare Strategie de Reconstrucție a Fotbalului Românesc. Pe 10, pe 15, pe 20 de ani. Prin propriile forțe. Cu români. Cu cei mai buni dintre ei. Cu ce bani? Vin și banii când există un plan bun, când există oameni de valoare strânși în jurul unei idei.

Și poate chiar ar trebui să facem asta indiferent de rezultatele europene.