O minge de foc

Cât de ușor te obișnuiești cu binele! Cu lucruri care devin în timp banale, deși altădată nici măcar nu le visam. Întâlnirile cu mari fotbaliști au devenit ceva oarecum obișnuit, datorită meseriei. Emoțiile rămân undeva, adânc, într-o minge de foc a sufletului de copil/adolescent/tânăr, dornic să cucerească lumea.

Actualul ne păcălește de fiecare dată să-l băgăm în seamă, deși de multe ori e doar pierdere de vreme. Ne impunem chingi, măști, frânghii și gratii, temători că mingea de foc ar evada și ne-am face de râs înaintea cerebralilor, raționalilor și echilibraților lumii.

Serile trecute m-am nimerit într-o vâltoare de amintiri și de sentimente demult trăite și ignorate. Am pășit pragul Muzeului Fotbalului și am intrat în lumea mea. A celui care s-a îndrăgostit de joaca asta săltăreață numită fotbal. E primul muzeu în care m-am simțit copleșit de istoria trăită. Istoria-istorie o mai întâlnisem, prima dată când m-au făcut pionier la Muzeul Județean Vaslui, când priveam fascinat la macheta bătăliei de la Podu Înalt.

Dar de data asta exponatele nu veneau dintr-o lume îndepărtată, de unde vreun manuscris important face recurs la uitare. Nu, aici erau parte din mine. Eu și mingea mea de foc eram acolo, în vitrine și pe ecrane. Am făcut abstracție de actualul corp, am dat înapoi timpul și m-am prezentat la apelul simțurilor cu ochii, cu mintea și cu inima de atunci.

EDITORIAL VALI MORARU | O minge de foc

Am zărit tricoul de la Gala Hagi, dar și pe cel de la Brescia. Am zărit prima pagină din revista Sport de după victoria cu Italia, pe 16 aprilie 1983. O copertă la care mă uitasem și acasă, încă de atunci, de zeci și zeci de ori. Am văzut fanioane mâncate de timp de la meciuri uitate și mi-am reamintit de puținele și nesemnificativele fanioane care mi-au picat în mână cu 35 – 40 de ani în urmă. Dar la care țineam ca la cel mai bun prieten.

Tricoul roșu al lui Rotariu de la 2-0 cu URSS la Coppa del Mondo (da, e doar o prejudecată treaba cu roșul pierzător al naționalei!), unul albastru al lui Marcel Răducanu, altul galben al lui Gică Popescu de la ultimul Mondial cu români pe teren. Tăieturi din ziarele epocii, fotografii celebre, video cu faze de neuitat. Tricoul de la Galata cu care Gică Popescu a luat Cupa UEFA.

Mai ceva ca Jean-Luc Picard, m-am avântat în spațiul acela nedefinit de nostalgii, de deznădejdi și de bucurii absolute. M-aș fi pierdut iremediabil dacă nu mă sprijineam pe mâna de ajutor întinsă de câțiva dintre eroii mingii mele de foc. Fac slalom cu driblingurile lui Basarab Panduru, ajung pe planeta ireală a golului lui Adrian Ilie cu Columbia, îl ajut pe Prunea să se cocoațe până la Everestul lui Kennet Andersson, iau pe piept cei 8 ani de Bundesliga ai lui Lupescu, îmi pun pe braț banderola de căpitan al Barcei cu Gică Popescu, ating cerul după golurile lui Răducioiu din America, pun latul ca Ilie cu Argentina și îl provoc pe Anghel Iordănescu să-mi trimită convocare la Mondialul Stelelor.

Mă uitam la ei, acolo, la Muzeul Fotbalului, și refăceam în gând drumul parcurs din galaxia copilului iremediabil bolnav de ei și până aici, pe Pământ, pe planeta unde le pot strânge mâna și îi pot îmbrățișa la propriu. Am ieșit de acolo cu sentimentul acut al măreției lor. Nu-i mai vedeam ca pe oameni cu care m-am obișnuit, cu care mă mai întâlnesc din când la vreo emisiune. Îi vedeam nealterați de defecte omenești, de răutăți gratuite, de vorbe aruncate-n vânt, îi vedeam cu ochii mei de copil, îi vedeam așa cum sunt: imenși.

Sper să fi observat și ei mingea mea de foc. Și, din când în când, să mai dăm o pasă împreună.