Există o logică în acest al patrulea titlu al CFR-ului? Câți ar mai fi crezut la startul campionatului că tot CFR va fi campioană? După ”finala” sezonului trecut, nu erau mai mulți cei care ar fi mizat mai curând pe Craiova, că va veni și rândul ei? Sau că, în sfârșit, „îi va veni mintea la cap” FCSB-ului (mai ales că pe parcurs se refăcuse troica Gigi – MM – Mustață!) și împreună cu Tomiță Neubert vor defila Florin Tănase și Florinel Coman spre titlu?
Campioana a fost singura echipă calificată în grupele unei cupe europene. Așadar, într-un sezon și așa destul de condensat, CFR a avut parte de 6 meciuri cu miză în plus. De aici și scăderile la nivel de rezultate în campionat. Cu toții ne gândeam că, în astfel de condiții, lotul cu o medie de vârstă apreciabilă nu va rezista.
Atmosfera era încărcată. Jucătorii suportau din ce în ce mai greu stilul dictatorial marca Dan Petrescu. Se stricase inclusiv relația Dan Petrescu – Marian Copilu. Cea cu patronul Varga cred că era oricum încordată.
A plecat Arlauskis, a plecat Bordeianu, oameni esențiali. CFR a încasat mult prea puțin față de cheltuieli. Cu toate cele 3 titluri, cu tot cu primăvara europeană de la Sevilla, campioana era pe minus și părea că va urma o ajustare de buget, confirmată parțial de plecarea lui Petrescu.
CFR l-a adus pe Edi Iordănescu. Cel care plecase repede la primul mandat. Cel care încă nu confirmase la o echipă mare. Mai fusese interimar la FCSB. Dar și-a construit cariera cu realizări la Pandurii sau Gaz Metan. Era o variantă foarte bună, dar nu prezenta garanții. Dar cine le-ar putea prezenta? Poate Dan Petrescu însuși! Dacă lucrurile nu ar fi mers bine pentru CFR era ușor de pus placa valabilă la FCSB după Olăroiu sau la Urziceni după același Dan Petrescu: ”A stors echipa, a scos ce avea mai bun, nu se mai putea face nimic!” Dar s-a mai putut.
Iar Edi a început cu ratarea calificării în primăvara europeană. Putea urma căderea. Nu a urmat. După cum nu a urmat nici în alte două momente grele: 0-3 cu FCSB și 0-1 cu Sepsi. Căderea a fost transformată în simplu accident și echipa a continuat lupta cu îndârjire amplificată. De nebănuit la niște jucători care deja puteai considera că s-au cam săturat de trofee, sau măcar s-au obișnuit cu ele.
Să ne mai amintim de poveștile cu lovituri aplicate de patronul Varga, târziu în noapte, propriilor angajați? Sau că, tot noaptea târziu, același Varga își mai aduce aminte cât de mult îl admiră pe antrenorul Mutu? Sau de scandalul din iarnă, când FCSB se antrena în Antalya și câștiga celebra Corendon Cup (rămâne singurul trofeu al sezonului) iar CFR acuza că rivala are parte de tratament desepist preferențial?
Edi Iordănescu. A făcut cumva ca tranziția de la ”ceea ce joacă” Dan Petrescu la ”ceea ce joacă” Edi fără ”șocuri culturale” majore. A trebuit să preia o echipă construită pe ceea ce dorea Petrescu, nu a făcut initial schimbări majore, dar a încercat să imprime un stil diferit. Nu ar fi reușit dacă nu ar fi lucrat cu ”experiența” jucătorilor. Cumva, chiar cu coronavirus, chiar cu programul din 3 în 3 zile, CFR a reușit să întoarcă în favoarea sa rutina fotbaliștilor săi.
Marian Copilu. Marian Copilu? Cred că da. Reușește să evite aparițiile publice. O virtute în fotbalul românesc al ultimilor 20 de ani. Nu-mi dau seama cât de mult rezistă tentației de a se ”băga” la echipă. Nu știu, nu mă pronunț, dinafară pare că rezistă. Cred că e și meritul lui că CFR a reușit să construiască un lot atât de bun. Și, probabil, e și meritul lui că păstrează un echilibru în tot ceea ce înseamnă aerul ceferist. Când e vorba de atac sau contraatac scoate un comunicat mai mult sau mai puțin inspirat sau o intervenție live a lui Marius Bilașco. Când e vorba de probleme interne, gestionează nemulțumirile de jos și nebuniile de sus.
Ciprian Deac. Mi se pare cel mai bun și cel mai important jucător de la CFR. Încă un sezon. Nu știu dacă e influent în vestiar. Dar pe teren e cel mai important. El dă tonul. Pe la el trec toate mingile. El are o ”producție” minim garantată de 3-4 centrări ”fructificabile” pe meci. El face și desface jocul ofensiv al campioanei. E enervant și agasant pentru adversari și din punct de vedere defensiv. A avut și momentele lui mai puțin inspirate de-a lungul sezonului. Dar au fost momente, nu perioade. Sigur că nu e singurul. Ce putea face Deac fără ”frikiki” Vinicius, fără Burcă, fără ”Arla” și ”Bălgră”, fără revenirea lui Bordeianu, fără maturizarea lui Păun, fără nebunia lui Costache și luptele lui Debeljuh?
Jucători cu destui bani în conturi, cu minim 3 titluri de campion și cu destule meciuri europene reușesc să rămână concentrați și pentru al patrulea titlu, reușesc să-și păstreze o foame de trofee inexplicabilă pentru cei neimplicați pe teren.
Temă de meditație: într-un meci decisiv, cine luptă până la capăt, la 150% din capacitate? Fotbalistul motivat de un trofeu important și care știe că e și plătit pentru asta? Sau cel căruia i se spune de către patron că important e cât încasează clubul din transferul său?
În final, un crâmpei din eterna și fascinanta Românie. Nu e ironic faptul că echipa cu cele mai multe titluri de campioană în ultimii 15 ani se numește CFR? La fel ca o companie de stat care a ajuns pe butuci și e furată sistematic de 30 de ani?
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER