Doamnelooor și domnilooor, eliberați ringuuul! Ultima reprizăăă! În colțul roșu, campion european la Sevilla, golgheter și gambler, selecționer cu calificări la turnee finale, specialistul organizării defensive, no?, Victooor Pițurcăăă! În colțul albastru, căpitan în Ghencea, semifinalist uefantastic, semifinalist european de tineret, profesionistul inițierii de la portar, Mireeel Rădoooi!
Rătăciți în tranziție. Varianta academică a statului cu fundu’-n două luntri.
România este între două lumi. Una e efectul celeilalte. Am pornit pe drumul spre Lumea Nouă sătui de Lumea Veche. „Gata, ne-am săturat! Nu mai vrem să stăm cu fundu-n poartă și să sperăm că nu luăm gol! Trebuie să avem posesie, să pasăm, să atacăm!” – cam aceasta a fost teza lui Mirel Rădoi la instalare. Poate nu chiar cu aceleași cuvinte, dar cam asta era ideea. Lumea lui Rădoi, cea Nouă, părea să aibă toate bogățiile visate. Pasă, preluare, posesie, dribling, șut, lovitură de cap, atitudine, luptă, spirit și, în sfârșit, gol. Adică victorie. Calificare. Bucurie.
Lumea lui Pițurcă, cea veche, era tot ce nu ne mai doream. Ne mai calificam pe la europene doar ca să jucăm cel mai inestetic fotbal, ni se făcea sete până vedeam un dribling, ni se făcea foame de un șut la poartă, păream într-un deșert imens unde nu ne propuneam decât să ne ferim de furtuni și să ne rugăm pentru apă. Sau măcar un gol din ofsaid.
Drumu-i lung, dar plin de gropi
Pe drum, ne-au mai promis unii și alții marea schimbare. „O să atacăm și când o să ne apărăm!” – zise profetul de import, Daum. Neadaptat la specificul local, a dat chix. Așa că ne-am orientat la cineva dintre noi, din popor. Nu ne imaginam că Guriță, așa cum îl știm, nu va găsi drumul spre Lumea Nouă. N-a avut călăuze bune. Plus că a dat pe drum de conquistadori pricepuți și de vikingi nemiloși care ne-au îngropat în nisip.
Și uite-așa am ajuns la oaza unor semifinale europene de tineret. Verdeață multă, ceva apă… cât să prindem putere și să ne umflăm piepturile pentru Fata Morgana unui baraj la Euro și a unei calificări la Mondiale. Mirel ne-a arătat cu ăia micii că putem juca și altceva, că există speranță. „Pe aici, oștenii mei! Acesta e drumul!” Și l-am urmat urlând din toți rărunchii, convinși că a venit și vremea noastră și că, în sfârșit, avem la picioare cărarea spre Lumea Nouă.
Dar verdeața a dispărut la orizont, apa s-a terminat. Bătăliile erau din ce în ce mai grele, pierderile din ce în ce mai mari. „Pe aici, oștenii mei! Nu vă abateți, acesta e drumul!” Începură și primele îndoieli în rândul trupelor, deja ratasem indicatorul cu intrarea la Euro… Nu-i nimic, știe Mirel ce face, încercăm la Mondiale, trebuie, se face aproape un sfert de veac de când neam de neamul nostru nu a mai ajuns pe acolo…
Stângu’, stângu’, stâng-drept-stângu’! Mărșăluiam frumos din vorbe, dar am căzut ca spicele la primele bătălii. Și ne-am uitat chiorâș spre el, Mirel. ”Schimbați-mă, dacă vreți! Eu nu mă schimb. Știu eu că acesta e drumul!” Dar noi nu puteam să-l schimbăm. Doar șușoteam pe la colțuri că, totuși, parcă nu era așa de rău în Lumea Veche. Sigur, era deșert, se murea de foame și de sete, dar mai ajungeam pe la bătălii mari, mai cântam imnul lângă cei mai tari din Europa. De atâta posesie și stil ofensiv… ne prind acum în fundu’ gol neamuri de armeni, de gruzini, din ăștia cu care ne distram altădată.
„Urmați-mă! Eu știu Calea! Nu mă mai întrebați de ce joc fără mijlocaș la închidere! V-am zis de la început că nu mă schimb! După mineee!”
Ce facem, oameni buni? Mai mergem?
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER