După ce s-a lăsat, Gică Hagi a simțit nevoia să se ocupe de câteva lucruri care să-i dea rotunjime carierei. A făcut Gala Hagi ca o despărțire oficială de națională și de suporterii ei. A făcut o colecție superbă de DVD-uri cu întreaga lui carieră în semn de rămas bun pentru Farul, Steaua, Real, Brescia, Barca și Galatasaray. S-a apucat de antrenorat și, mai important, s-a apucat de Viitorul: să-l creeze, să-l crească și să-l facă mare.
Adrian Mutu nu a avut parte de o Gală Mutu deși ar fi meritat. Dar a simțit și el nevoia de a-și rotunji cariera de jucător cu o carte, ”Revenirea din Infern”. Rebelul, capriciosul, teribilul și talentatul Adi Mutu și-a folosit propria poveste pentru două lucuri: repoziționarea lui ca om care s-a maturizat, gata de noi provocări, și transmiterea ideii că nu contează cât de jos ajungi, contează cât de repede și cât de bine te ridici.
Când vorbește despre el, cel de acum, antrenorul Rapidului, are grijă la tot ce face și ce spune. Este calm, binevoitor, nu aruncă cu vorbe grele, dimpotrivă, e atent să scoată în evidență aspectele pozitive ale celor cu care lucrează. Chiar și în discuțiile particulare nu ”scapă” nimic rău sau posibil ofensator la adresa cuiva. Și când povestește ceva amuzant are grijă ca din acea situație povestită să nu iasă nimeni șifonat.
Pe ecran rulează câteva goluri ale sale. Ochii i se aprind brusc. E mândru, foarte mândru de jucătorul Mutu. Are și de ce. I se înaripează sufletul când e întrebat de vremurile de glorie din Serie A sau de momente de la echipa națională. Pe ecrane rulează câteva din golurile sale. ”Aici dau gol din lovitură liberă pentru Fiorentina. Uită-te, e minutul 3! Înainte de meciul ăsta se auzise că sunt în discuții cu Roma. A fost singura dată când suporterii nu mi-au strigat numele la intrarea pe teren. Eu ieșeam de la cabine întotdeauna ultimul și lumea striga înnebunită ”Mutu-Mutu!”. Acum, nimic, erau supărați că aș putea pleca la Roma. Și, ce-am făcut? Am dat gol în minutul 3! Ăsta sunt eu sub presiune!”
Îmi dau seama că și ”infernul” din carte, cel din care a revenit, a fost tot un fel de presiune pe care singur și-a creat-o. Sunt oameni care nu se simt bine fără o astfel de presiune, care nu scot ce e mai bun din ei decât în astfel de condiții. Mutu pare dintr-o astfel de sămânță: împinge totul la limită, cu riscul de a fi doborât, tocmai ca să aibă de unde se ridica mai puternic.
În această cheie, tot un soi de presiune a apărut și după cele șase meciuri fără victorie cu Rapid în SuperLigă. Și? Ce face Mutu? Bate FCSB și CFR. ”Am fost dezamăgit când mi s-a strigat să demisionez, nu mă așteptam. Dar am acumulat o experiență în plus, sunt mai bogat ca antrenor decât acum trei săptămâni”.
Facem apoi un prim 11 cu cei mai tari adversari din carieră. Începe hotărât, cu Buffon, ”mi-a apărat două penalty-uri!”. E destul de convins și când alege fundașii. Dar mai încolo, în față, deja se pierde în nume imense. ”Pune-i pe Pirlo, pe Del Piero, pe Gattuso, pe Totti… a, stai, pune-l vârf pe Bobo Vieri, a, nu, ce fac cu Crespo? Pfaaa, și pe Zlatan unde-l bag? Neapărat trebuie să intre și Roberto Baggio. Doamne, ca vârf, scoate-l pe Vieri, pune-l pe Ronaldo!”
Ne-am urzicat când Ladislau Boloni ne-a dat diagnosticul: nu mai avem mari jucători, care să conteze în adevăratul fotbal, de la Mutu și Chivu. Știam că are dreptate. Cu Mutu, cu Chivu, cu Lobonț, cu Pancu, cu Raț poți vorbi despre mari jucători ai Europei și ai lumii, oameni cu care au împărțit trofee, momente de vis și vestiare grele. Măcar prin atâta lucru și încă mai existam în fotbalul mare. Cu cei de după această generație despre cine am putea vorbi? Mutu privește la unsprezecele lui și e întrebat cum sunt ei, ca oameni, nu ca staruri. Și ne surprinde cu câteva vorbe, poate cele mai importante din întâlnirea cu el: ”Conștiința propriei valori le dă acestor oameni și umilința. Ei știu că sunt foarte buni, că nu au nimic de demonstrat nimănui”.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER