Eu, tu și Gigi
Desăvârșita becalizare a României își trăiește declinul. Și își va trăi sfârșitul, e în firea lucrurilor. Istoria ne-a arătat de atâtea ori că e inevitabil: orice imperiu, la fel ca orice om, se naște, crește, se cristalizează, are o perioadă de glorie și de expansiune maximă, decade și se risipește în bucăți mici de istorie.
În spațiul public, Gigi Becali a apărut acum aproximativ 20 de ani, timid, la marginea terenului, cu șosețele albe și pantofiori cu ciucurei de firmă. În aerul acelor vremi era inevitabil să apară. După un deceniu postrevoluționar în care, la fel ca toate celelalte de pe aici, fotbalul nu s-a prins ce-i cu el și încotro se duce, marea privatizare a ajuns și în fotbal. Iar băieții cu bani mulți, făcuți inclusiv cu complicitatea unui stat slab, adică a noastră, au fost priviți ca salvatori.
„Gigi Becali este cel mai longeviv reality show din România”
Gigi Becali este cel mai longeviv reality show din România. Un produs media care a oglindit fidel cine suntem, unde suntem. Când introduci pe piață un produs o faci după un principiu simplu: dacă merge, îi dai mai departe, dacă nu, dai „cancel”. Gigi „a mers”. Nu numai că „a mers”, dar a făcut și performațe invidiate chiar de o mulțime de producții costisitoare. Gigi era ieftin și avea un randament maxim.
De la marginea terenului a dat din coate, a răsturnat pungi de bani, a ajuns în lojă, în studiourile TV, pe plajă la Monte Carlo și, bineînțeles, la celebrul „palat”. În perioada de glorie, principala preocupare a lui Gigi nu era să-și vadă de marile afaceri, ci să vorbească la televizor. Făcea și desfăcea regulile, dădea tendința, stabilea direcțiile, distrugea orice-i stătea în cale, jignea în stânga și-n dreapta. Fără să realizeze și fără să realizăm, își crea un imperiu, își construia propria dictatură. Ca orice dictator, a făcut și lucruri bune, nu? În loc de autostrăzi germane, blocuri și „servici” la toată lumea sau arma nucleară, Gigi a dat salarii mari jucătorilor, i-a păstrat în România într-o vreme în care performanța în fotbal era măsurată de rapiditatea transferului afară, a ajuns în Liga Campionilor, a adus echipe mari la București, pe unele le-a și bătut din când în când. Ca orice dictator, și-a cumpărat popularitatea. Cu bani sau cu gesturi populiste. Și așa a ajuns aclamat pe Maybachul reparat cu ranga.
Gigi nu ar fi reușit nimic din toate astea fără un stat slab, fără un fotbal slab, fără media slabe. Pentru fiecare din cele 3, el a reprezentat la un moment dat o formă de supraviețuire. Statul slab, reprezentat de oamenii de nimic pe care noi i-am ales, i-a oferit schimburi avantajoase de terenuri și prilejuri nebănuite de profit. Fotbalul slab, consecința aceluiași stat slab, i-a oferit șansa de a se lipi de cel mai important club de fotbal din România. Iar media, după un start bun la mijlocul anilor 90 și o cădere abruptă la începutul anilor 2000, în mare măsură din cauza aceluiași stat slab, i-au oferit o arenă de manifestare în schimbul audienței izbăvitoare.
Da, sunt și eu un actor în acest reality show. Nu e rolul pe care mi l-am dorit și de aceea am încercat să adaptez scenariul pe cât posibil. Să extrag cât de cât esențialul, lucrurile cât de cât de relevante, din ce în ce mai puține odată cu trecerea timpului, să păstrez niște standarde de decență și de bună-cuviință. Când a ieșit rău în decor l-am exclus, am întrerupt discuția, l-am amendat. Am căutat soluții pentru a veni și cu altceva, pentru a oferi și un alt soi de discurs.
Da, și tu ești un actor în acest reality show. Cel mai important. Gigi e furnizorul. Eu sunt intermediarul. Tu ești beneficiarul. Oricât ai crede altceva, dacă lăsăm deoparte orice urmă de ipocrizie, soluția a fost la tine în tot acest timp.
Și, să fim corecți, nu vorbim aici despre răul suprem. Dacă ne uităm puțin în jur, ne dăm seama că reality show-ul din fotbal este o mostră de demers academic pe lângă alte „seriale” de largă respirație intelectuală. Nu-mi cere exemple, sunt prea multe. Le știi, le-ai savurat cu voluptate, au făcut și fac recorduri de audiență.
Asistăm, evident, la căderea imperiului. După 20 de ani în care am pierdut vremea căutând rosturi și sensuri. Dictatorul nu a fugit, deși a căzut într-o oarecare dizgrație publică. Nu a promis 100 de lei în plus la salariu. S-au schimbat vremurile. Acum virtutea e că, deși nu mai câștigă nimic, are 8 milioane în cont. De parcă la finalul unui sezon așteptăm febril, ne roadem unghiile de emoție și chiar lăcrimăm puțin până la aflarea verdictului: decernarea titlului de campioană echipei cu cei mai mulți bani în cont.