„Finala se joacă astăzi, spunea nea Vanea. Italia sau Spania?”

Victoria danezilor miercuri seară, pe Wembley, în cea de-a doua semifinală de la Euro, ar fi pentru englezi o tragedie mai cruntă decât toate cele scrise în epoca elisabetană de Shakespeare, inclusiv cea în care The Big Will credea că în Regatul Danemarcei ceva era putred.

În mod normal, nu așa se vor întâmpla lucrurile, dar câte mai sunt normale în ziua de azi? Englezii par a avea totul de partea lor, mai puțin experiența dobândirii unui titlu continental. Toate celelalte trei semifinaliste au, Spania chiar de două ori. S-ar putea să conteze asta, pentru Anglia mai mult decât pentru oricare alta.

Italia sau Spania? Un meci cât o finală

Cu o zi mai devreme, marți seară, tot pe Wembley, apropo de Spania, va fi însă adevărata finală. Italia e atât de favorită, încât tocmai această stare de spirit și de calcul precis, dată de parcursul impecabil de la acest turneu final, poate șubrezi grav construcția aproape perfectă, imaginată și apoi pusă în datele ei concrete de Mancini.

Italia a câștigat mult în istoria fotbalului când a fost ea însăși, marcă înregistrată, un tipar perfect cunoscut de toată lumea și mai ales de adversari. Catenaccio.

Și nu a câștigat niciodată, dar absolut niciodată, când a ieșit din schemă, prea curajoasă și prea sigură de ea. La Mondialul din Argentina, din ’78, de pildă, când trupa marilor Paolo Rossi, Roberto Bettega sau Franco Causio bate tot în grupă, inclusiv Argentina lui Kempes, Passarella și Ardiles. Numai că argentinienii, conduși de un Luis Cesar Menotti mai puțin orgolios decât Enzo Bearzot, au luat finalmente titlul suprem, iar Italia nimic. Niente!

Mai aproape de noi, în 2008, cu Donadoni antrenor (mai țineți minte?), Italia s-a luat la trântă cu lumea și a dispărut subit, deși era campioana mondială la zi. La următorul campionat european, în 2012, cu Cesare Prandelli pe bancă, dar cu Buffon, Bonucci, Chiellini, Pirlo sau De Rossi în teren, Italia s-a avântat iar și totul a mers bine până a dat de Spania, de la care a încasat un 4-0 crunt în finală. Prandelli așa era el, mai curajos, mai flamboaiant! În 2006, Lippi fusese mai prudent și s-a văzut. Ca și în 1982, cu un Bearzot în ediție revizuită și ușor adăugită.

Spania, în schimb, este în cotele ei normale, de joc, dar și de avarie. Spania e ea însăși, în desenul tactic din 2008, al celui mai mare antrenor spaniol al tuturor timpurilor, Luis Aragones, El Sabio de Hortaleza. Înțeleptul a înțeles primul ce era de înțeles. Și anume că tiki-taka pusă în practică la Barcelona era forma supremă, distilată de o mie de ori, a fotbalului ofensiv, și, mai ales, posesiv. Până la sufocare. Așa au venit trei titluri consecutive, două Europene și unul Mondial. Primul cu don Luis, celelalte cu don Vicente del Bosque. Toate cu Iniesta, Xavi, Xavi Alonso și Fernando Torres în teren. Adică cele trei motoare și pumnalul de Toledo.

Astăzi, singura problemă e că motoarele nu mai au fiabilitatea de-atunci, nici Busquets, nici Koke și cu atât mai puțin Pedri, la 18 ani, nu dețin siguranța dezarmantă a paselor celorlalți. Iar Morata nu aduce cu El Nino decât la numărul de pe tricou. Dar lecția e aceeași și Luis Enrique îi ține pe toți prizonieri în ea. Altceva mai bun nici nu au, altă variantă ar fi, probabil, sinuciderea.

În timp ce Italia lui Mancini a schimbat iar și crede că poate și așa. Nu a avut problemele Spaniei din grupă, nu era să iasă la lovituri de departajare în sferturi de finală. Are 3-0, 3-0, 1-0, 2-1, 2-1 până acum. Cu Turcia, Elveția, Țara Galilor, Austria, Belgia. Ce semne ar fi că realitatea nu e chiar ceea ce pare că e? Faptul că a jucat primele trei meciuri acasă, la Roma. Faptul că toate aceste selecționate care i s-au pus în față, poate cu excepția Belgiei, nu fac parte din marea bandă a fotbalului, cu tot respectul.

Acea repriză secundă însă din meciul cu Austria e un mare avertisment. Austria a fost mai bună, mai inventivă, dar și mai naivă. Și a plecat acasă, cu gândul că asta e viața, măcar a încercat. Spania nu are în genă însă o astfel de stare sufletească. Spania, ca și Roma, a fost un Imperiu. Spania da, interpretează, uneori bine și alteori prost, o partitură pe care o știe, totuși, pe de rost.

Italia joaca aproape de perfecțiune o piesă cu care nu a triumfat niciodată. Una dintre cele două se înșală fundamental și aceea va pleca marți noapte către casă. Înțelegând fie că, fără piesele originale, o mașină e, de fapt, o altă mașină, fie că nu a avut rost să ataci cu dreapta, când tu toată viața ai avut succes apărându-te cu stânga.

În primul caz, îmi va părea rău de Koke, cel mai bun „optar” din lume. În celălat caz, de Bonucci și de Chiellini, care vor rămâne fără nimic grandios în carieră, ei, cei mai buni și mai mari din Univers.

Strigătul lui Johnny Weissmuller de acum o sută de ani, care paraliza jungla africană era puțin pe lângă cel al lui Giorgio de azi. Dacă Tarzan a făcut show la Hollywood, Chiello riscă să strige și să nu mai sperie pe nimeni. Ce trist ar fi, pentru mulți, dar mai cu seamă pentru el, singurul din istorie care a îmblânzit fiarele. Pe bune. Ascultați, pe YouTube, strigătul original. Eu așa îl recunosc pe Giorgio!

Sfârșit: oricare va fi în finală, dintre cele două latine, va câștiga. Victoria de marți va fi un propulsor a cărui forță va ține și cu Anglia, duminică, pe Wembley. Dar cine garantează că va fi Anglia? Poate Rosencrantz și Guildenstern.