Bonucci și Chiellini. Mancini și Vialli. Bonnie și Clyde

Trei naționale mari ale Italiei am prins. Campioana mondială din 1982, campioana mondială din 2006 și campioana Europei din 11 iulie 2021. Aproape mari au fost și cele de la Mondialele din 1990, cea cu „Notte magiche”, învinsă de Maradona în semifinale, la Napoli, și cea din 1994, vicecampioana lumii, care scapă titlul la penalty-uri. Bună a fost și cea de la Euro 2000, care pierde finala cu golul lui Wiltord din ultima secundă.

Foarte bună, și o țin minte perfect, a fost și cea de la Cupa Mondială din Argentina, din 1978, învingătoarea lui Kempes la el acasă.

Nici una nu a avut ciudata lipsă de strălucire, din joc, nu și din destin, a acesteia care a râs de toți în noaptea de duminică, 11 iulie 2021. Probabil cea mai bună echipă a continentului, dacă nu cumva a lumii, pentru că o văd superioară Argentinei lui Messi, campioană și ea în aceeași zi, a Americii de Sud, această Italie a câștigat pe merit, bineînțeles, un trofeu care reprezintă, în sine, un cifru mai complicat decât cel de la seiful Papei de la Roma. Și iată de ce cred că astfel stau lucrurile.

Bonucci și Chiellini. Mancini și Vialli. Bonnie și Clyde

Italia campioana lumii din 11 iulie 1982 a avut cei mai mari fotbaliști ai istoriei ei, începând cu portarul, cu Dino Zoff, trecând prin linia de apărători, cu Gentile, Bergomi, Scirea, Cabrini, apoi prin cea de mijloc cu Tardelli, Antognoni, Oriali, și încheind cu atacul fulminant, în care Bruno Conti și Graziani îl încadrau pe Paolo Rossi.

Cea mai frumoasă echipă a tuturor timpurilor, Brazilia lui Tele Santana, cu Zico, Falcao, Junior și doctorul Socrates a luat atunci trei goluri de la Rossi și a plecat acasă. Era 5 iulie 1982. Peste trei zile, pe 8 iulie, în semifinală, același Rossi marca ambele goluri celei mai mari echipe a Poloniei, cea cu Boniek, Lato și Szarmach, bronz, în cele din urmă la acel Mondial.

Într-o zi de 11 iulie, păstrată de Il Dio pentru ai săi, deci peste alte trei zile, Rossi deschide scorul în finala cu Republica Federală Germania, marcând al șaselea gol consecutiv pentru Italia, care, deși ratase, la 0-0, un penalty prin Cabrini, avea, totuși, 3-0 pe tabela de pe Santiago Bernabeu cu mai puțin de zece minute înaintea finalului. Iar acea Germanie era campioana Europei și din nou finalistă la Mondial peste patru ani, în Mexic.

Italia era uriașă însă, avea grandoare și, mai ales, charismă. Și în Rossi -Balonul de Aur.

Și cel mai tare campionat de pe glob, de zeci de ani. Au urmat generațiile la fel de grele, cu jucători de o valoare imposibil de găsit astăzi, de la Franco Baresi și Roberto Baggio, până la Paolo Maldini, Francesco Totti sau Alessandro Del Piero.

Nici una nu a reușit să cucerească titlul continental, în mod absolut evident, titlul cel mai dificil de obținut pentru orice forță europeană. Nici una, nici o generație, nici măcar cele care și-au adjudecat finalele de Campionat Mondial. Nici cea de actori de la Cinecitta a lui Bearzot, nici cea de Mari Maeștri ai Marii Loji de Rit Genial a lui Sacchi, nici măcar cea a lui Lippi, geniul Liniștii Absolute.

Italia lui Mancini și Vialli e în exclusivitate a lui Mancini și a lui Vialli

Toate au avut ceva magic, despre ele, despre jucătorii și antrenorii lor se scriu și uite că asta fac și eu, în aceste ore, sute de rânduri, cu toții încercăm să explicăm, să înțelegem, să comparăm, să spunem ceva despre această ciudată echipă a Italiei, care a abandonat contraatacul după o jumătate de secol, care se chinuie cu Austria, care e evident sub Spania în reconstrucție și care ia gol în minutul 2 al finalei de la Anglia.

Când, de fapt, totul e atât de simplu. Atât de simplu.

Italia lui Mancini și Vialli e în exclusivitate a lui Mancini și a lui Vialli. Ei, doi mari jucători de geniu care nu au fost în stare să câștige absolut nimic cu „la squadra azzura”, au luat destinul țării lor, închis într-o echipă de fotbal, și au început să schimbe. Așa a devenit Italia neînvinsă în 34 de meciuri la rând, asta după ce cu Ventura ratase prezența la Mondialul din 2018, prima oară în istorie.

Vedeți cum se tot repetă acest cuvânt când e vorba de Italia, „istorie”? Mancini a falsificat un ADN și a făcut istorie. Apărarea a rămas perfectă aproape, iar atacul e în stare de orice. Din nou, istorie. Întoarcerea ruletei de la penalty-uri, în favoarea ei, e iar o istorie, pentru că e tot mai clar că nu mai deloc o loterie acolo, ci o știință, un desen furat din mapa lui Da Vinci, din moment ce până și la Donnarumma totul e calcul și calm. Iar la Bonucci e furie temperată.

Și totuși, în ciuda titlului de MVP al Turneului luat de Gigio, Italia lui Mancini și Vialli stă, rezistă, construiește și te doboară, de ceva timp, cu doar doi jucători, cum nu i s-a mai întâmplat vreodată nici ei, nici altei echipe din lume. Bonucci și Chiellini. Ei apără o poartă altfel imposibil de apărat. De la ei și cu ei începe construcția oricărui gând ofensiv, ei marchează, dacă adversarii se încăpățânează să le reziste lui Insigne ori Chiesa. Ei potolesc nervii alor lor, ei îi aruncă în aer pe toți. Ei iau de la bogați și dau la săraci, ei urlă la Imn, ei intră pe teren înarmați precum Bonnie și Clyde, ei au cuțitul în dinți și dinții înfipți în beregata oricui îndrăznește. Nu îndrăznesc prea mulți însă.

Cotidianul AS scrie că Bonucci și Chiellini ar merita o pagină unică de Wikipedia. Pentru că ei sunt pe cont propriu, nu pot fi separați, despărțiți sau judecați în parte. Așa cum nici ei nu execută decât în cuplu, urmăriți cu atenție golul egalării din finală.

Ei nu glumesc, doar zâmbesc! Râd, ca și echipa lor albastră, de toată lumea!

Italia nu a strălucit la Euro. L-a mâncat! L-a împușcat și apoi l-a mâncat. Tot ce a fost bun și a rămas, a împărțit, noaptea trecută, alor ei, de pe Wembley și de acasă.

P.S. Am văzut-o undeva, e prea bună să nu o scriu: cică Sus de Tot, pe un nor, Diego Armando se uită către Pământ și zice: „Hmm, Brazilia și Anglia, învinse în aceeași zi.. Iar Argentina și Italia, campioane, în aceeași zi… Bine, Doamne, recunosc! A fost mâna mea!”