Nici icoana făcătoare de minuni nu mai are lacrimi să plângă de rușinea dinamoviștilor
M-am uitat cu oarecare detașare la barajul desculților. Mă așteptam la consfințirea dezastrului. Nu-mi mai făceam demult iluzii. Pasiunea, autoîncărcarea admirabilă a fanilor, implicarea lor financiară masivă, lacrimile și furia de după meci, toate la un loc făceau parte din peisajul pe care și-l creionase-n cap orice suporter realist.
Miracolele-s apanajul bisericii și al meciurilor cu cote imense la pariuri. Barca spartă n-o mai aduci la mal nici cu icoana făcătoare de minuni care lăcrimează pe soclul lui Patzaichin. Am evitat să scriu azi noapte, la cald. Am zis să se sedimenteze gustul sălciu. Dar trecutul meu isteric alb-roșu îmi dă dreptul să fiu părerolog și pe tema asta dureroasă. Ca dinamovist de-o viață, care însă a prezis (Lăsați, frate, Dinamo să retrogradeze, nu e sfârșitul lumii!) dispariția în neantul ligilor inferioare a bâlciului ambulant care devenise Dinamo, a durut un pic și atât. Era inevitabil.
Mă gândesc la reconstrucția lui Dinamo
Într-o țară în care toată lumea disecă trecutul, eu îmi permit să mă gândesc olecuță la viitor. Reconstrucția lui Dinamo, dacă o mai exista echipa asta fizic și în Divizia B, trebuie începută de la clasica pasă cu latul, la preluare și până la centrare. E basicul jocului de fotbal, fără de care pe vremuri nu erai primit nici în curtea școlii. Pe care imensa majoritate a epigonilor îmbrăcați conjunctural în culorile unei mari echipe nu-l stăpânesc. Dacă tot caută filosofii de bodegă cauzele nenorocirii, le dau eu, gratis, una, de la care pleacă tot: neștiința. În măsura în care s-o încumeta cineva să aducă la un loc 20 de flăcăi care nu fac enorsă când încearcă să preia coțofana, trecem la pasul următor. Exteriorul și stopul pe piept le-ar fi de ajutor în carieră și-n viață, dar să le lase, cine o mai avea chef să scoată echipa din irelevanță neputincioasă și ridicolă, pentru barajul de promovare.
Jelania colectivă nu ajută la nimic. Culmea, la cât m-am uitat eu în ultimele 24 de ore la tv, nu gloriile adevărate și consacrate de rezultate ale Câinilor roșii fac gât, ci întâmplații prin anturajul fotbaliștilor. Au căzut ele Nottingham Forrest, Aston Villa, Hamburger SV, River Plate sau Fluminense în ligile inferioare și nu s-a prăvălit globul pământesc de pe umerii lui Atlas. Cum se pică se și promovează. Nu e fizică cuantică. Totu-i să încropești o brumă de buget, să aduci un antrenor care simte și știe (nu toți nefericiții liberi oricând de angajamente) și niște puștani care nu calcă pe minge și care vor să fie fotbaliști, nu gagicari și rupători de cluburi și manele-n tabloide.
P.S. Altfel, mă amuză răgetele orgasmice ale fanilor Stelei, indiscutabil cea mai performantă echipă din România, care nu uită să se întrebe „cine e Dinamo”. Le răspund eu scurt și cu silă: singura echipă care, când erați la vârful Europei fotbalistice, avea palmares pozitiv cu voi.