Nimic despre fotbal. Ceva despre viață

Primii șase ani i-am trăit lângă graniță. Țin minte o noapte în care, privind peste Prut, nu înțelegeam de ce „la ei” erau atâtea lumini și „la noi” atâta întuneric. Nu știam atunci de Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, știam doar de marele prieten și vecin, URSS. De la care vine lumina, nu? Și-atunci, de ce era întuneric?

Nu știam de sentimentele antisovietice ale românilor. Și motivele din spatele lor. Știam doar ce învățam la școală: sovieticii ne-au ajutat să scăpăm de jugul nazist și imperialist. Generația părinților mei învățase că „Stalin și poporul rus / Libertate ne-au adus!”. Dar asta aveam s-o aflu mai târziu, când deja puteam înțelege lipsa libertății, exact ca pe cea a luminii de la graniță. Și puteam zâmbi amar. Atât.

Iar părinții îmi povesteau cum a plâns toată țara când s-a stins marele Stalin. Din nou, aflam de toate astea când deja puteam realiza ridicolul situației, deja prinsesem și eu la televizor, „live”, înmormântarea lui Tito. După care a urmat „sezonul de înmormântări” de la vârful PCUS: Brejnev, Andropov, Cernenko. Nu prea a mai plâns nimeni, aveam alțe ordine de urmat, strâns uniți în jurul propriului secretar general.

Nimic despre fotbal. Ceva despre viață

Au fost ani în care, nu știu cum, ajungea la noi în casă revista „Uniunea Sovietică”. Probabil că tata era obligat să se aboneze. Era superbă. Ochii mei încântați parcurgeau cea mai velină hârtie văzută vreodată, cele mai colorate pagini, cele mai frumoase fotografii. Nu exista pe la noi vreo altă revistă la fel de frumos realizată. Aflam despre marile cuceriri ale științei sovietice, despre eroi ai muncii socialiste, despre frumoasa viață a agricultorului de la colhoz și, cel mai fascinant pentru un băiat de 10-12 ani, despre cosmonauți, misiuni spațiale, rachete și urmași ai lui Gagarin. URSS era, pentru acea parte de țară, înlocuitorul mirajului occidental văzut în Dallas. Pionierii români mergeau în tabere în străinătate, la Chișinău și chiar la Odesa. Care, în acea vreme, se scria Odessa, c-așa se scria în rusă.

Venirea lui Gorbaciov a mai împrospătat lucrurile. Nu mă mai uitam „la ruși” doar la fotbal, la Mondiale, Europene și la meciurile echipelor sovietice în cupele europene. Era câte ceva de văzut și pe lângă ele, chiar dacă nu am știut niciodată bine limba. Au fost câțiva ani buni în care TV Moldova și TV Moscova erau inevitabil pe retina mea de adolescent. La Moscova pentru divertisment, muzică și dezbateri (șto? dezbateri? părea ireal că niște oameni într-un studio TV se puteau contrazice pe un subiect social) iar la Moldova deja începuseră discuțiile despre limbă, despre apropiere cu România.

Plecarea mea în lume a coincis cu sfârșitul Războiului Rece. Cu căderea comunismului în Estul Europei. Cu dezintegrarea URSS. Eram convins că lecțiile oferite de istorie au fost învățate. Credeam, naiv, că toată lumea s-a convins de eșecul proiectului comunist, așa cum se convinsese de oribilul proiect nazist. Credeam, naiv, că nu vom mai fi împărțiți în două, că Zidul Berlinului a căzut. Și căzut va rămâne.

„Sufletul meu de copil i-a urât ani la rând pe naziști pentru că i-au răpit tatălui meu bucuria de a-și cunoaște tatăl”

La atâția ani de atunci constat cu teamă și revoltă că lumea nu s-a schimbat cu nimic. Că avem computere, roboți, telefoane și televizoare inteligente, dar că prostia umană atinge cote nebănuite. Parcă ne-am transferat de bună voie doza de minimă inteligență colectivă către aparate. Și că noi rămânem seci, uscați, serbezi, inodori și incolori, inerți, dar prinși cu lejeritate în vârtejurile provocate de cei mai criminali dintre noi. Rămânem ca un pământ arid pe care se joacă în voie ciulinii.

Sufletul meu de copil i-a urât ani la rând pe naziști pentru că i-au răpit tatălui meu bucuria de a-și cunoaște tatăl. Și mie pe aceea de a-mi cunoaște bunicul. Și, în principiu, era firesc, pentru că ei au pornit oroarea de acum mai bine de 80 de ani. Dar aveam să aflu mai târziu că bunicul meu a murit în luptele cu sovieticii, probabil pe Nipru. Oficial, dispărut în război. Așa că istoria m-a învățat să-mi echilibrez sentimentele.

Am rămas inevitabil apropiat de spațiul acela. Am rude și prieteni cu conexiuni strânse cu acele locuri, și în Moldova, și în Ucraina. Am colegi de facultate sau de serviciu din Moldova și Ucraina. Am și fost la Kiev când România a semnat un tratat cu Ucraina. Cred că sunt mai tolerant cu cei care ne mai stâlcesc limba pentru că știu ce luptă a fost în spate pentru lucruri care par firești ca alfabetul latin sau libertatea de a vorbi limba română.

Da, par firești. Așa cum firesc părea până acum o săptămână ca Ucraina să-și hotărască singură drumul. Fără bombe, rachete, mortiere, drone. Fără invazie. Acum nimic nu mai pare firesc.

Suferința naște suferință. Un cerc al viciului violenței. Un cerc confirmat de atâtea și atâtea ori în istorie. Indiferent de cum se va termina. Pentru că, de fapt, nu se va termina. Orice soluție va produce nemulțumiri. Și noi suferințe mai devreme sau mai târziu.

„Țările est-europene din fostul spațiu sovietic au împreună un PIB mai mare decât al Rusiei”

În 2004, Victor Ianukovici a fost ales președinte al Ucrainei prin fraudă. Revoluția Portocalie l-a dat jos. Niște oameni curajoși au ieșit în Piață și au luptat pentru drepturile lor. În numai 6 ani, Ucraina îl alege din nou pe Ianukovici, de data asta pe bune. Ce pierdere de memorie colectivă trebuie să apară ca să se întâmple asta?

Ianukovici promite integrare europeană. Ba chiar spune că e singurul drum viabil pentru Ucraina. Dar refuză să semneze tratatul de liber schimb cu UE în noiembrie 2013. Pentru că primește ordine de la Moscova. Oamenii se revoltă și mai bine de trei luni de zile ocupă Maidanul și duc inclusiv lupte de gherilă cu forțele de Securitate. Ianukovici fuge cu elicopterul în Rusia. Sunt programate noi alegeri și este legiferată dorința de integrare în Europa.

La numai câteva luni distanță, Putin anexează Crimeea și transformă Donbas într-o nouă Transnistrie. Iar acum, pentru că nenea comediantul insistă cu glumele și nu merge pe blat, se apucă de „denazificarea Ucrainei”.

Când ne mai plângem amarul că suntem la confluența marilor imperii, să mai citim despre ucraineni. Când ne mai plângem amarul că ne-am vândut țara Bruxelles-ului, să ne uităm la Ucraina. Sau să aflăm că țările est-europene din fostul spațiu sovietic au împreună un PIB mai mare decât al Rusiei. Tocmai pentru că s-au desprins de acel spațiu, o duc mai bine. Sau că salariul minim din Ucraina e mai mare decât cel din Rusia și mult mai mic decât cel din România.

Sigur că acum, ca la orice război, avem parte de multă propagandă, de ambele părți. Văd mari disidenți virtuali de carton revoltați de „cenzură”. Care și-au adus aminte subit de libertatea de exprimare. Sper că nu vor avea prilejul de a lua arma în mână și de a lupta. Pentru că ar avea ocazia să ne arate cât de liber se exprimă potârnichile.