Rădoi, de partea cealaltă a miezului nopții

Un meci cu o istorie simplă a făcut ca România să dea drumul, chiar de la începutul nopții de luni spre marți, unei serii de calcule complicate. Am învins Armenia cu 1-0 și vom fi, cel mai probabil, cei care vor avea șansa de a merge la meciurile de baraj, o pâlnie către succes care se îngustează către capătul fericit abia acum, când chiar trebuie, în sfârșit, să jucăm ceva cu cineva.

Dar marile complicații nu vin de aici, ci de la vesela conferință de presă din noaptea trecută, prin care Mirel Rădoi și-a anunțat atât plecarea, cât și obiectivele îndeplinite. Pentru că, în cea mai slabă grupă din istoria fotbalului, în ceea ce ne privește, am reușit ceea ce ne-am fi propus și în cea mai puternică: să ajungem la baraj. Sigur, mai avem două meciuri, dar grupa, pentru noi, nu mai poate pune capcane.

Asta, dacă nu cumva prematura dezvăluire a încetării contractului dintre selecționer și FRF, într-o lună de acum încolo, nu va avea efectul de a șterge orice urmă de autoapărare, și să ne vedem, Doamne apără și păzește!, bătuți de Islanda ori opriți de Liechtenstein.

Rădoi, de partea cealaltă a miezului nopții

Vom merge însă la baraje și, ca să avem șanse, trebuie, înainte de toate, să înțelegem cine suntem și unde suntem. Să nu uităm că am condus jumătate de meci Germania la ea acasă, desigur, dar nici că am avut finala pentru locul de doi cu naționala venită din a cincea urnă valorică, Armenia, locul 89 în lume, lucru care în actualele preliminarii nu s-a mai întâmplat în nicio altă grupă și cred că în toată istoria preliminariilor pentru Mondiale.

Armenia, locul 89, Macedonia, locul 70, Islanda, locul 60, acestea ne-au fost adversarele, e de ținut minte atunci când vorbim de aruncat ghetele, de ruperea carnetului de antrenor ori de rămânerea „pe definitiv” la Vaduz.

Să nu uităm nimic, și să încercăm să uităm tot. Dacă vom parcurge cu bine acest paradox, abia atunci vom avea o șansă la baraj. Sau, poate, chiar mai multe.
Așadar. Ce-am câștigat în acest an cu Mirel Rădoi, care pleacă, nu va merge la meciurile de baraj, chiar și în cazul fericit în care ele vor exista?
Aș spune că o Românie totuși, vie, înaintând, căzând, ridicându-se iar, crezând în ea însăși, temându-se, sperând și obținând un maxim din ce putea obține la actuala ei condiție, de echipă aflată între două lumi. Una a amintirilor, devastatoare prin grandoarea lor, cealaltă a speranțelor, tocmai împuținate prin efectul unei despărțiri anunțate chiar de propriul ei regizor.

Pentru că România cu șanse de astăzi a devenit, în mai puțin de un an, o echipă de autor, cu ratările lui, cu încercările lui infinite, cu 75 de jucători probați și mult mai puțini lansați, cu bune și cu rele. Pusă de la început sub mari semne de întrebare, munca lui Rădoi urma să-și vadă primele împliniri abia acum, dacă tânărul nostru selecționer ar fi descifrat corect semnele nopții care a trecut și în care ne aflam nu de câteva ore, ci de câțiva ani! 24, i-a numărat și el, râzând, ca și cum ar fi știut ce va urma. Chiar, ce?
Aproape nimic, ca o concluzie, jucată dezinvolt și superior. Deși cuvintele lui spuneau exact contrariul, cum că partea bună abia acum vine. Vine, dar nu cu mine! După pierderea barajului cu Islanda de anul trecut, teama de un nou meci șoc? Orgolii?

„Ce notă mi-aș da ca selecționer, în acest mandat? Cinci, că am trecut clasa, nu am rămas repetent!” Și zâmbete, siguranță, parcă și o anume eliberare, afecțiune către cei din sală, și la toți cei prezenți și viitori, sănătate!

Niciodată nu am înțeles atât de ușor cum este să te desparți de România!

Atât e contractul, așa ni s-a zis. Atât o fi, atât probabil că este, mă gândesc că așa l-a vrut, în mod absolut bizar, Federația. Dar, din fericire, România pitorească de azi ar fi trebuit să fie ceva mai mult decât un contract. Acum, mai intens ca altădată. Pentru că are șanse! E meritul lui Rădoi, dar și al lui Niță, al efortului copleșitor al lui Stanciu, al magiei lui Hagi, al radarelor puse în funcțiune de Cicâldău și Răzvan Marin, al rigorii lui Nedelcearu, Rus sau Rațiu. Al exploziei lui Mihăilă, al meseriei la purtător dovedită de Mitriță. Al revenirii lui Chiricheș, căpitanul.

Mirel Rădoi, tinere antrenor fără experiență, poate și fără noroc câteodată, totuși, cum de te-ai gândit să spui, tocmai în acest moment, că toți acești băieți trebuie predați pe mâna altcuiva, acum când încă nu e cursa încheiată, când exact de asta nu aveau nevoie? De ce să nu mergi până la capătul nopții în încercarea asta?

Te-au speriat Suedia sau Serbia? Polonia sau Elveția? Sigur, cam de calibrul lor va fi, dacă va fi, adversarul de la barajele din martie. Nici una dintre aceste selecționate nu e Armenia, asta e clar. Va fi infinit mai greu. Adversarul, momentul, miza, toate vor fi la altă intensitate. Și pentru o echipă atât de tânără, în care s-a tras în plin în tot acest timp al ratărilor, ar fi contat măcar să nu știe că e pe cale să fie lăsată în drum.

Poate va veni Olăroiu, ori poate Edi Iordănescu. Poate că, în sfârșit, Hagi, cel mai îndreptățit dintre toți. Nu știm. Sau Dan Petrescu, de ce nu? Cert e că, dacă și-a închipuit că aici e sfârșitul, Rădoi s-a înșelat.

Țineți minte, vorba lui Pittiș, sfârșitul nu-i aici! Dar s-ar putea să fie începutul.