Cel mai frumos meci al acestei veri din care au mai rămas nu câteva zile, ci câteva ore. Simt asta încă din primele minute, când o contră între Săpunaru și Markovic aprinde până la incandescență ambele peluze. În cea a Rapidului, plină, câteva mii. În cealaltă, a Craiovei, câteva sute. În aer e ceva frenetic, tobele Giuleștinei bat ca și cum o hipnoză s-ar putea auzi. În stânga mea e Victor Vrînceanu, cu care am venit la meci, în dreapta, mult mai departe, galeria Universității care pune pe note un cuvânt cu care am fost cumpărat pe viață acum aproape o jumătate de veac: „Știința!”. Și îl repetă. Și îl repetă!
E frumos pentru că peluzele ard, ca în Fahrenheit 451, capodopera lui Ray Bradbury, ori e frumos pentru că se joacă intens, la limită, ca și cum viața fiecăruia ar depinde de cine trece de cine, pe unde și cum? Nu sunt în stare să răspund. De aceea, poate, ca și în viață, nu sunt culoare. Ca să le găsești, trebuie să ți le imaginezi mai întâi. Și abia apoi să vrei să răzbești prin ele.
Așa făcuse și Victor, în mașină, cu o jumătate de oră până să ne strecurăm spre Arenă, printr-un București imposibil. Atent la culoarul de drum, dar și la culoarul de zbor al unor știri pe care le redacta și le dicta prin telefon în redacție. Ambele s-au deschis impecabil, în cele din urmă.
Văd că totul sau aproape totul e on-line în ceea ce trăim, iar faptul că sunt în tribună mă face să cred că temperatura la care arde hârtia, Fahrenheit 451, încă nu s-a atins și îmi închipui, lipit probabil de o patologie care nu se va desprinde vreodată de mine, că sunt la muncă și eu. Și atunci, dacă hârtia încă există, câți ani am și cine m-a trimis aici? Nu contează. Poate că am venit singur, dintr-un timp care te obliga să scrii acum ca să poți fi citit mâine. Am 25 de ani. Nu, mint, niciodată nu am avut 25 de ani. Am 30, poate.
Îmi fac rubricile pe foaia unde s-a deschis agenda. În stânga Rapid, în dreapta Craiova.
Șuturi. Șuturi pe poartă. Cornere. Sunt, în esență, un numărător de cornere. Ce bine!
Deschid cu o frază din care să mă dau mare, că am văzut primul meci colosal din istoria comună a celor două, finala de Cupă din ’75, când golul lui Oblemenco nu a fost de ajuns, au învins golurile lui Nae Manea. Cei doi nu mai sunt. În peluza Craiovei, două steaguri enorme, unul cu chipul lui Ștefănescu, celălalt cu al lui Balaci. Și ei au jucat în finala de acum 46 de ani, ca și Nelu, ca și Nae…Îmi zic că va fi, totuși, o seară fără lacrimi, dar pentru asta o să mă uit cât mai rar spre peluza din dreapta mea.
Trebuie să îmi revin. Am sau nu am treizeci de ani? Păi, dacă am, e probabil să am și reflexele de atunci, pentru că uite, Albu trage fix ca Del Piero, Rapid are 1-0, și e abia minutul 14. Scriu. „În minutul 14, din colțul careului mare, lateral stânga, Albu îl privește o fracțiune de secundă pe Pigliacelli și vede că italianul e la fel de departe de bara din stânga propriei porți, precum cele două maluri ale Dunării la Brăila…”. Cred că lui nea Vanea i-ar fi plăcut asta cu Brăila. Oricum, pentru el aș fi scris-o!
Vine eliminarea lui Belu, corectă, am grijă să notez asta, și din acel moment Craiova rămâne singură cu portarul Moldovan și cu galeria Rapidului. O ocazie mare, apoi o ocazie uriașă, apoi bară Baiaram, și, după o secundă, Moldovan deturnează șutul lui Nistor tot în bară, de data asta în „transversală”! Ce meci! Și ce bine că pot să scriu, nu știu, dar parcă nea Laurențiu Dumitrescu mi-a dat meciul ăsta, să fac cronica adică. Normal, el e redactorul șef. Așa a și zis, „măi oltene, scrii tu cronica la Rapid-Craiova?”
… Reghecampf face, cu ambele mâini, gestul clasic care înseamnă ca băieții lui să strângă și să atace în același timp. Giuleștinei i se pare ceva provocator în asta și răspunde, tunând minute în șir, ritmic, copleșitor, gigantic: „Hai Rapid!”. Și iar, hai Rapid, și iar, și iar… Hai, Rapid!
Ultimele zece minute. Rapid-Craiova 0-1. Ultimele nouă, ultimele șapte…Trage, a câta oară?, Câmpanu. Bară din nou, jos, în stânga lui Moldovan, dar mingea sare ciudat, sus, spre mijlocul porții. De la un metru sau doi, singur în fața plasei, Markovic, trimite cu capul, simplu: 1-1. Să scriu așadar. „Dreptatea Craiovei vine cu trenul de Belgrad. Un copil echilibrează un meci cu balanța strâmbă până în acel moment…”. Cam patetic, totuși! Mai bine caut altceva. E timp. E timp!? De la margine se arată 4 minute.
În chiar primul dintre ele, Koljic are o presimțire și își imaginează că poate înscrie șutând fulgerător de la 22 de metri. Presimțise bine, ca tataie când a scăpat din încercuirea rușilor la Stalingrad, în Noiembrie 1942. „Tată, am simțit că trebuie să trag ca să ies de acolo!”. E 2-1 pentru Craiova și totul e sfârșit. Meciul, dreptatea și nedreptatea, închipuirea, noaptea. A fost cel mai frumos meci din lume!
Mai mult tac în mașină, spre casă. Îmi iau la revedere de la Victor, el îmi spune într-un mod ciudat, nu Marius, nu, altcumva. Dar fără sens și fără logică, Dumnezeule, nu pot să cred ce aud, nu poți fi „maestre!” la 25 de ani. Mă rog, la 30…
Intru în scara blocului cu gândul că am de scris, cronica trebuie predată mâine la prima oră. De dimineață, oricum. Apăs un buton și văd cum cifrele roșii încep să scadă deasupra ușii liftului. 9,8,7,…stop! Ușa glisează și, înconjurat de oglinzi ca de o radiografie despre care nu vrei să știi, văd un om care se uită în ochii mei. Are părul aproape alb și un zâmbet pe care-l știu bine. „Este, tată! Esteee! Am câștigaaat!”.
S-a întâmplat asta undeva, între etajele 11 și 12, nu a ținut mult.
Din lift nu a mai ieșit, însă, tipul de 30 de ani, desigur. Nici nu intrase și nici nu avea vreo cronică de predat. Doar viața mea se agățase de câteva cântece din tribună și mersese înapoi, ca ceasurile proaste.
Și da, sigur că da, nea Laur, trebuie să o spun: oaspeții au fost mai buni după pauză!
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER