Statul pe grumaz
O face zilnic, ba chiar de mai multe ori pe zi. O face cu perseverență, continuitate, forță de joc, spirit de echipă, inteligență nativă, organizare ofensivă și tupeu nemărginit. De ce? Pentru că poate.
Stă cu genunchiul pe grumazul tău și-ți râde în față: „Fără mine nu exiști, te adaptezi la mine sau trăiești în chinuri!” Te lovește de câte ori poate. Ca să te supună, să fie bine, să fie liniște și pace și el să-și vadă de cu totul alte treburi decât acelea pentru care îl plătești.
Era o vreme când asta era chiar treaba lui. Să te supună. Credeai că vremea aceea a trecut. Ți-a luat mai bine de 30 de ani să te lămurești că da, a trecut, doar că genunchiul pe grumaz e pus mai apăsat și sub forme mai evoluate ale speciei agresoare. Acum te lovește în față nu doar cu propriile arme (guverne, parlamente, ministere, autorități locale, direcții județene, spitale, școli, comitete și comiții și, deloc în ultimul rând, servicii secrete) ci și cu variantele sale private, emanate tot din rândurile îngroșate ale profitorilor inițiali.
Statul pe grumaz
Ești lovit când simți că aerul e irespirabil pentru că el nu-și face treaba.
Când mergi pe drumuri medievale pentru că el îți fură banii de investiții.
Când vezi că nu ai nici o șansă să dezvolți o afacere dacă nu intri în combinațiile lui. Când constați că infracțiunea (”dacă nu furi, ești prost”), ”interlopia”, măgăria (scuze, animal simpatic!), indecența, mitocănia, mârlănia, hoția și atâtea altele devin valori în spațiul contaminat de el.
Când un secretar de stat este dat afară politic și mărturisește că el, agresorul tău, nu e pregătit pentru a asimila oameni corecți.
Când el numără bolnavii în funcție de congrese.
Când, în numele legii, el nu respectă și nu aplică legea.
Când ia șpagă și când dă parandărăt.
Când permite și încurajează apariția personajelor care să ”te facă”, de la brâu în jos, dacă se poate.
Când clamează că Stadionul Arcul de Triumf a fost terminat înainte de termen. Și când constați că nu se poate organiza nimic pe el pentru că nu a fost înscris în ”nu știi ce” ca bun public, așa că, practic, nu există! Deși s-a jucat un meci de rugby pe el! Cum, dacă nu există? Și, dacă există, de ce nu se mai poate juca pe el? Rugby, fotbal, oină, ce-o fi! Apropo, la un an și jumătate de la deadline-ul inițial, Euro 2020, doar în Ghencea se poate juca. Dar el și-a făcut treaba, ba chiar la cei mai înalți parametri. Asta dacă îți permiți să-l întrebi.
Când, în numele legii și tocmai pentru respectarea ei, îți răspunde că nu se poate să vină altcineva în Ghencea, că ar vrea, dar nu prea se poate, că toate datele sunt ocupate și, dacă nu sunt ocupate, le ocupă el cu banii tăi.
Când scoate la iveală personaje îndoielnice care să-i facă treaba și în mediul privat. Că bugetul nu ajunge. Are nevoie și de partea din profit. Și de taxa de protecție. Ca mafioții.
„Cu cât e Kalașnikovu’ mai la vedere, cu atât e sărăcia mai mare”
Așa că împinge în față personaje tragicomice. De care să râzi dacă te duce mintea, pe care să le admiri dacă absența neuronilor e semnificativă, după care să te apuce plânsu’ că-ți pierzi tinerețile cu ele. ”Iepuri” atletici ai serviciilor secrete care au cotizat, cotizează și vor cotiza unde trebuie, fără să uite să mențină „cursul istoriei” în zona dorită. „Șmenari” pe banii statului sau în contracte cu statul. Drojdieri de mahala, șocați că pot ajunge atât de ușor în prim-plan, ba chiar și ridicați la rang de model. Interlopi traficanți pe care el îi vizitează în miez de noapte prin curți de biserici.
Unii dintre ei au fost, sunt și vor fi implicați în fotbal. Sau în ceea ce unii încă mai cred că e fotbal. Mai e, atât cât e, doar prin efortul unor antrenori și al unor jucători care încearcă să-și facă treaba, striviți și ei de el și de reprezentanții lui. Și prin efortul și pasiunea unor suporteri, alții decât cei cu rânjetul animalic și cu ochii injectați, alții decât marii patrioți cu tricouri negre, deși echipa lor are alte culori.
Pe la mijlocul anilor ‘90, surprindeam la televiziunea din Republica Moldova următoarea scenă, pe care am mai evocat-o, dar care mai merită o mențiune. Președintele proaspetei republici independente a Moldovei, Petru Lucinschi, zis Piotr câțiva ani mai devreme, când era prim-secretar peste RSS Moldovenească, a vizitat cantonamentul echipei naționale de fotbal și le-a dat câteva sfaturi băieților despre cum să abordeze meciul următor și chiar despre lovirea mingii. El știe.
La 25 de ani distanță, tot el știe. Kaghebistul convertit în om de afaceri, Victor Gușan, construiește o echipă de fotbal cu care să râdă de frații întru slavonă (Steaua Roșie și Dinamo Zagreb), de frații întru soviete (Șahtior) și de frații întru capitalism (Real). Ei, și? Ce-a făcut rău? Era mai bine dacă nu făcea echipa? Echipă care duce numele Moldovei în Europa.
Da, e foarte bine că a făcut o echipă de fotbal. Mai ales că pare să se priceapă mult mai bine decât marii patroni români, care cu bugete duble și cu mult mai mult talent local nu ajung nici măcar în grupe UEL, d-apoi să bată Realul la el acasă! Numai că asta cu reprezentarea Moldovei are nuanțe care merită o discuție separată. Ce merită spus acum e următorul lucru. Decât să audă Europa de Moldova de la fotbalul transnistrean, nu mai bine auzea Europa că, fără cizma rusă în coaste, Moldova e un stat de drept, prosper, din care nu a emigrat un sfert de populație (record mondial pe timp de pace) fix către acea Europă?
Sursa banilor e compromițătoare? Aș, de unde și până unde? O spune și Mihai Stoichiță: de ce l-am considera controversat pe nenea Victoraș? Chiar, de ce am mai ridica probleme de moralitate într-un fotbal care se autodistruge? Care, stat în stat fiind, bagă reguli de fair-play financiar doar până se supără șeicu’, drept pentru care e cooptat în Comitetul Executiv UEFA. Sau în care statul qatarez și cel saudit se înfruntă pentru supremația europeană?
Ți se pare că noi, aici, suntem departe de ce se întâmplă acolo, pe Nistru? N-aș zice. Cu nuanțele aferente. Cu cât e Kalașnikovu’ mai la vedere, cu atât e sărăcia mai mare. Dar și victoria pe Bernabeu mai șocantă.
Cea mai proastă veste din toate chestiunile pe care le trăim e următoarea: acel „el” de care vorbesc ești chiar tu. L’etat c’est toi! Ești bine?