POVEȘTI fabuloase cu legendarul Ivan Patzaichin! Cum a ajuns „Copilul Deltei” să fie ajutor de pescar în copilărie și de ce se răsturna mereu cu canoea.
Azi, 5 septembrie 2021, marele sportiv a încetat din viață. Avea 71 de ani!
Acceptă cu plăcere dialogul, răspunde cu o sinceritate debordantă la orice întrebare, iar amintirile îi sunt încă vii în minte, deși s-au așternut zeci de ani peste ele. Le amintește cu drag nu doar pe cele frumoase, care sunt cu miile, dar și pe cele mai puțin plăcute. Toate au făcut din Ivan Patzaichin un campion inegalabil în caiac-canoe, într-o carieră întinsă pe durata a peste 45 de ani atât ca sportiv, cât și ca antrenor. Sutele de performanțe stau mărturie.
Acuratețea cu care povestește Ivan întâmplările din trecut te face să te întorci în timp și să retrăiești alături de el cursele epice din urmă cu 40-50 de ani. Fiecare întâmplare petrecută în canoe, fiecare cursă, fiecare ”duș” făcut atunci când nu reușea să stăpânească ambarcațiunea, fiecare reușită sau dezamăgire, toate revin ca o avalanșă în memorie marelui Patzaichin atunci când îl provoci la un dialog. Și toate îți dau fiori.
Cu o zi înainte de a face prima vizită în Deltă în acest sezon turistic, Ivan Patzaichin a acceptat să stea la povești alături de reporterul ProSport și să readucă în lumină momentele care l-au făcut celebru în lumea întreagă zeci de ani.
Cum a reușit să câștige titlul mondial cu barca spartă și titlul olimpic după ce a tras cu pagaia ruptă în serii, de ce a fost descalificat în primele sale curse în țară și în străinătate, cine i-a cumpărat prima mașină cu valuta primită pentru medaliile de la Olimpiadă, cum a ținut-o în brațe pe Rita Pavone în Mexic, la nici 19 ani, dar și multe alte povești fabuloase aflați în interviul eveniment structurat în 3 părți.
– Domnule Ivan Patzaichin, ce faceți când ajungeți pentru prima dată în Deltă? – În primul rând merg la Mila 23, iar prietenele mele de acolo care fac parte din Asociația Ivan Patzaichin o să-mi pregătească cel mai mare caras prăjit, cu mujdei și cu mămăliguță. Și o plăcintă de dovleac, asta e o regulă deja între noi. Urmează să facem o scurtă vizită în Deltă înainte de a relua activitățile noastre de trasee turistice făcute cu canotci.
– Cum ați făcut față acestei perioade de pandemie? – Pentru mine a fost foarte greu, pentru că trebuia să nu ies din casă. Fiica mea venea în fiecare zi și mă controla să nu ies. Îmi aducea zilnic tot ce ne trebuie, numai să nu ieșim afară. Pentru mine a fost îngrozitor, dar am trecut cu bine, pentru că asta este regula. Și când știi că regula spune să stai în casă, am stat în casă. Exact ca și cu fumatul. Când fumam, nu credeam că te poți lăsa de fumat. Dar făcând o analiză, când zbori cu avionul și zbori 7-8 ore fără să fumezi sau mergeam în grădină și stăteam o zi întreagă și nu fumam, deci se putea. Totul pleca de la voință.
– Nu vă era mai ușor în Deltă, în natură? – Ba da, am vorbit cu fetele mele din Deltă și mi-au spus vino aici, că nu e niciun virus aici. Și le spuneam că eu fiind trecut de vârsta de 65 de ani nu aveam voie decât două ore să ies din casă. Și nu puteam ajunge decât la Medgidia sau Cernavodă eventual. Și fetele glumeau, să rog pe cineva să mă bage într-un sac și să mă aducă, pentru că au ele grijă de mine acolo. Sunt niște drăguțe.
„Am o grămadă de medalii de argint și bronz care puteau fi de aur. Pentru mine era îngrozitor să mă întorc cu un argint sau cu bronz acasă” – Ivan Patzaichin
– Ajuns la 70 de ani, când priviți în urmă la ce ați realizat ca sportiv și antrenor, nu vi se pare uimitor ce ați făcut în carieră? – Nu mi se pare uimitor. Din contră. Întotdeauna mi s-a părut că puteam să fac mult mai mult. Și dacă regret că nu am făcut ceva tocmai asta e, că am o grămadă de medalii de argint și de bronz care puteau fi de aur. Asta a fost și o regulă a mea. De fiecare dată trebuia să mă întorc cu aur acasă. Pentru mine era îngrozitor să mă întorc cu un argint sau cu bronz. Era o înfrângere de fapt. Am trăit un moment cu Toma Simionov, în 1982, la Campionatul Mondial de la Belgrad, când în proba noastră favorită am venit pe locul 3. Și pentru noi era o rușine mare să ne întoarcem acasă cu bronz. Și atunci ne-am înscris a doua zi în proba de 10.000 de metri, care nu era specialitatea noastră. Ne-am înscris numai cu gândul că poate câștigăm un aur. Nenorocirea a fost că după 300 de metri s-a format o busculadă și ne-au spart barca și practic ne scufundam. Și în momentul acela am încercat să dau cu pumnul invers în spărtură. S-a așezat pe fibră și am continuat cursa, deși plutonul era plecat câteva sute de metri în fața noastră. Și am vorbit cu Toma, hai să continuăm cursa. Și după turnanta de 8.000 de metri am prins plutonul. Cred că au înțepenit când ne-au văzut. Și i-am bătut cu 50 de metri pe ultimii 2.000 de metri.
– Ați avut parte numai de curse cu peripeții în carieră. Vi s-a întâmplat să vă și răsturnați? – De foarte multe ori, mai ales la început. Eu am plecat de la Mila 23 cu gândul de a deveni campion mondial. Nu am plecat nicio clipă cu gândul să dau probe sau să încerc. Am plecat cu gândul de a deveni campion mondial. Și spre nefericirea mea era foarte trist că nu puteam să stăpânesc această ambarcațiune. Nu stăteam nicio secundă în ea, mă răsturnam mereu. Și nu era deloc plăcut ca în luna martie să te răstorni de 5-6 ori pe zi și să faci dușuri unul după altul. Nici nu mai aveam echipament.
– Cum reușeați să țineți canoea pe trasa ideală, deși se trage doar pe o parte? – De regulă începătorii fac cercuri când se urcă în canoe, pentru că trag pe o singură parte. Faci cerculețe, pentru că nu ai de unde să știi dacă nu te învață cineva. Eu am avut noroc cu primul campion olimpic, Simion Ismailciuc, campionul olimpic de la Melbourne, care a fost antrenor secund atunci. El mi-a arătat atunci exact cum să stau în canoe, cum să-mi țin echilibrul, cum să țin vâsla și mai ales cum să o răsucești ca să poți să mergi drept. Că toată ideea era să tragi pe o parte și să mergi drept. Și eu la început nu prea mergeam drept deloc. Făceam doar cercuri.
– Ați plecat de la Mila 23 cu gândul de a deveni campion mondial. Să fie mentalitatea cauza declinului sportului românesc? Pentru că sunt sportivi care se mulțumesc doar cu participarea acum, ori cu o finală sau locurile 5-6, pe când dumneavoastră spuneți că argintul olimpic era o înfrângere. – Cred că și mentalitatea este de vină pentru declin, dar și sportul românesc în general. Școlile românești de sport au cam dispărut. Fiecare sport avea școala lui autentică românească și mă gândesc la canotaj, la caiac-canoe, lupte, box, tir, handbal, volei, gimnastică nu mai vorbesc. Toate sporturile aveau niște școli extraordinare. Dar încet-încet totul s-a năruit, s-au dus foarte mulți tehnicieni afară, pentru că nu au fost apreciați aici. Statul în ultimii 30 de ani nu a mai investit mai nimic în sport. Sportul nu a fost o problemă prioritară pentru statul român, așa că rezultatele au mai ținut câțiva ani, de pe urma celor de până în 1989. Dar încet-încet va dispărea și vor fi doar surprize, câteva excepții care vor apărea. Dar nu mai există o școală adevărată, cum era în trecut. Când pleca gimnastica la o competiție majoră, vrenea cu 5-6 medalii, dintre care 3-4 de aur. Sau caiacul și canoea, nici nu se punea problema să nu venim fără 7-8 medalii, din care 4-5 de aur.
– Simțiți că ați fost prețuit de statul român așa cum meritați? – Desigur, eu întotdeauna am spus că tot ce merit primesc. Chiar dacă nu primesc astăzi, primesc mâine. Și când eram sportiv am gândit la fel. Nu am cerut niciodată avansarea în grad sau creșterea de salariu sau să mi se dea casă. Întodeauna am așteptat, pentru că eram convins că eu și la anul voi ieși campion. Și dacă nu mi se dă acuma ceva, la anul trebuie să-mi dea. Sau peste doi ani. Și probabil trăgeam până la 70 de ani dacă nu mi se oferea. Dar faptul că merg pe stradă și lumea mă oprește doar să mă salute sau să-mi strângă mâna, pentru mine contează foarte mult.
– Să ne întoarcem în timp. Cum ați ajuns să faceți sport? – Întâmplarea a făcut, pentru că, așa cum își dorea orice copil, visam și eu să evadez din satul Mila 23, unde nu exista decât pescuitul pe vremea aceea. Era singura ocupație a bărbaților pe vremea aceea, pentru că femeile erau casnice. Asta era soluția. Iar eu de mic visam să fac ceva și îmi doream foarte mult să mă fac profesor de fizică. Aveam un profesor de fizică Vunvulea Dumitru îl chema, era din zona Olteniei. Era foarte tânăr, detașat la noi și îmi plăcea cum ne preda. Ne explica foarte frumos și atunci am spus că mă fac profesor de fizică. Întâmplarea a făcut ca în 1966 trei consăteni de-ai mei să iasă campioni mondiali. La Grunau, fostul RDG. Au ieșit campioni mondiali atunci Atanasie Sciotnic, Vicol Calabiciov și Serghei Covaliov. Și văzându-i la televizor, la căminul cultural, dar și în presă, mi-am dorit și eu să ajung ca ei. Și când au venit acasă, în toamnă, eu i-am rugat să mă înscrie și pe mine. Toți trei erau de la clubul Dinamo. La Tulcea nu exista un club nautic atunci, doar Steaua și Dinamo făceau slecție din Deltă, aduceau tineri care se încorporau de obicei și pe perioada armatei îi testau, îi formau și îi opreau acolo pe cei care promitea marea performanță. Așa s-a întâmplat cu cei trei. I-am rugat să mă înscrie și următoarea fază când au venit în martie, mi-au adus o scoatere din producție, așa se obișnuia pe atunci. M-au scos din producție pe 30 de zile, să dau probe. Eu eram minor, dar eram angajat deja ca pescar ajutor pe lângă tata.
– Ce însemna să fii pescar ajutor? – Făceam de toate, pescuiam, dar nu eram ca funcție, pentru că fiind minor nu aveam dreptul să fiu responsabil pe ceea ce făceam. Eram sub patronajul lui taică-miu. Ăsta a fost norocul lui, că am plecat în sport, că altfel îi luam titlurile de pescar fruntaș.
– Vă mai amintiți prima competiție? – Sigur, a fost în 1967, prin luna mai. Deja devenisem oficial sportiv acolo, pentru că eu în primele două săptămâni nu am putut să stau nicio secundă în canoe. Și la un moment dat antrenorul principal Radu Huțan i-a spus lui Simion Ismailciuc: ”Mă Simion, vezi ce-i cu băiatul ăsta? A venit să-și facă concediul pe aici? Că stă mai mult pe ponton. Vezi ce faci cu el!”. Dar mie îmi era frică să urc în canoe, să nu mă răstorn. Și după ce mi-a arătat, în următoarele două săptămâni le-am demonstrat că promit ceva și așa mi-a fost prelungită scoaterea din producție. Asta se întâmpla în martie, iar în aprilie și în mai era deja primul Campionat Național de juniori, unde eu eram favorit la proba de 5.000 de metri.
– Și cum a decurs cursa? – Întâmplarea a făcut ca la turnanta de 2.500 de metri, chiar cu colegul meu de club Crăciun, ne-am ciondănit. Eu fiind începător, necunoscând regulamentul, a pus pe ascuns vâsla în barca mea și m-a tras înapoi, iar am pus mâna pe pieptul lui direct și l-am tras înapoi. M-a văzut arbitrul și m-a descalificat.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER