Descalificările nedrepte pentru „Copilul Deltei”, cum a ajuns Ivan Patzaichin să o țină în brațe pe Rita Pavone în Mexic și pagaia ruptă de la Munchen.
Azi, 5 septembrie 2021, marele Ivan Patzaichin a încetat din viață. Avea 71 de ani!
Revenim cu partea a 2-a a interviului, nu și ultima însă. Prima parte a interviului-eveniment poate fi citită aici:
Primul concurs internațional?
Foarte puțină lume știe că eu nu am început mai nimic cu dreptul. Întotdeauna am pățit ceva. Și la primul concurs internațional am avut peripeții. Era în 1968. După ce am arătat în țară că sunt cel mai bun în proba de simplu, am fost tot la Grunau, în fosta RDG. S-a întâmplat să fie prima ieșire a mea din țară și m-am întâlnit cu campionul olimpic de la Tokyo. Și l-am bătut la el acasă, dar am fost descalificat pentru că juriului probabil nu i-a convenit că a venit un puști necunoscut pentru nimeni să-l bată pe campionul olimpic la el acasă. Și m-au descalificat. Altă tristețe pentru mine. Au spus că am depășit culoarul cu vâsla. Nu cu barca, ci cu vâsla, în lateral. A fost un motiv ciudat.
Dar v-ați revanșat în 1968, la Olimpiada de la Mexico City. Prima Olimpiadă, primul titlu olimpic.
Da, dar nici acolo nu a fost totul roz, pentru că am tras și în proba de simplu, unde am ieșit pe locul 7, după ce am condus 900 de metri. Aveam culoarul din larg, culoarul 7 și trăgând pe dreapta toți adversarii mei erau pe partea stângă. Și bătea și vânt de stânga. Valurile erau laterale și eu la un moment dat, fără să-mi dau seama, am zis să văd unde sunt adversarii, că nu-i simțeam. Și atunci a venit un val și m-am înțepenit, m-am blocat. Practic am făcut din alunecare ultima sută de metri, pe locul 7 la sosire. Toată lumea era disperată că am ratat și proba următoare care era exact peste o oră. M-au luat în cabinetul medical de acolo, m-au dus pe brațe. Eram înțepenit, m-au uns, m-au masat și în câteva minute mi-am revenit. Am început să mă mișc și am venit la încălzire. Toată lumea se uita mirată la mine, săracul Serghei Covaliov nu mă întreba nimic dacă pot, nu pot. Am făcut încăzlirea, am plecat în cursă și am luat titlul fără probleme.
Cum a fost șocul contactului cu Olimpiada, cu Mexicul, pentru un puști de 19 ani neîmpliniți?
A fost un vis extraordinar de realizat pentru mine. Doar faptul că am ajuns la Olimpiadă, că am ajuns în Mexic era extraordinar pentru mine, un pescar din Deltă. Colegii îi spuneau un ținut uitat de lume. Să ajungi la Olimpiadă în Mexic era ceva wow! Pentru mine și Bucureștiul era așa o imensă minunăție, dar să te vezi în Mexic, unde erau 200 de țări. Mexicanii erau niște oameni foarte primitori, deosebiți, sociabili, petrecăreți. Nici nu erau restricții foarte mari de securitate atunci. Erau niște garduri mici, cum pun jandarmii la noi, așa erau atunci în satul olimpic, iar mexicanii seară de seară dărâmau gardurile și intrau în satul olimpic. Erau petrecerea non-stop acolo. Erau concerte imense cu Deep Purple cu Rita Pavone. Îmi aduc aminte că pe Rita Pavone am ținut-o în brațe. Eram în primul rând la un concert și ea s-a aruncat în brațele noastre. Antrenor era Corneliu Bârsănescu, un om mai solid. A sărit pe el și picioarele le-a pus pe mine. Și o țineam de picioare, iar pentru mine era extraordinar să o țin în brațe pe Rita Pavone, pentru că o știam, o ascultam la Europa Liberă, când eram acasă. Aveam doi veri care cântau și eram la curent cu muzica. Am încercat și eu să cânt la chitară, dar aveam labele prea groase și cu un deget apucam 3 corzi odată. Și mi-a fost greu. Trebuia să mă apuc de tobe, dar nu-mi pare rău de ceea ce m-am apucat.
Cum v-au primit acasă cu titlul olimpic?
Cea mai mare bucurie a fost pentru părinți, satisfacția și lauda până la urmă, dar cel mai mult s-a bucurat bunicul, care era cumva mentorul meu. El a fost cel care m-a îndrumat în societate, să fiu respectuos, să-i respect pe oameni, să respect munca. De tot ce mă apuc să fac să fac cu responsabilitate. Chiar prima Olimpiadă pentru ei am tras-o.
După Mexico a urmat Munchen 1972, unde ați tras cu pagaia ruptă.
Munchen a fost o ambiție extraordinară pentru mine. Faptul că în Mexic nu am câștigat în proba de simplu și am câtigat doar la dublu, multă lume, prietenii între ghilimele au spus că am câștigat doar datorită lui Serghei Covaliov. Era campion mondial deja și mai mare ca mine cu 6 ani. Și ambiția mea cea mare a fost să le demonstrez și celor care nu credeau că pot deveni campion și la simplu. Atunci nu mai aveau motive să comenteze. Și timp de patru ani am pregătit special proba de simplu. Și la 12 noaptea dacă mă sculam știam ce am de făcut. Cât trebuie să trag, câte lovituri am de tras pe metru pătrat. Știam ce am de făcut ca să merg metronom în cursă. Și după patru ani, după prima lovitură sau a doua s-a rupt vâsla. Am avut noroc să s-a întâmplat în serii. Eu știam bine regulamentul, am ridicat pagaia deasupra, pentru că atunci nu erau din carbon, ci doar de lemn și fiecare concurent trebuia să depună rezerva la start dacă se rupe. Dacă ridicau pagaia deasupra capului se refăcea cursa. În momentul în care am ridicat vâsla, arbitrii probabil nu au văzut sau nu au vrut să vadă, iar eu din alunecare am depășit cei 25 de metri în care trebuia oprită cursa. Și atunci singura soluție era să continui cursa așa cum era. Important era să ajung la linia de sosire, pentru că nu era un barem de timp. Primii trei intrau în semifinală, iar restul intrau în recalificări. Singura problemă a mea era să ajung la linia de sosire și să nu mă răstorn sau să nu ies din culoar. Și după multe minute am ajuns la finiș, tribunele mă aplaudau ca la atletism ca pe unul întârziat, care vine ultimul. Erau în picioare când trăgeam eu. După sosire, în buletinul oficial am apărut abandon. Juriul mă știa că ieșisem vicecampion mondial cu un an în urmă. Știau valoarea mea și când au văzut că am venit așa departe au spus că am abandonat cursa. Am făcut contestație, juriul a analizat cursa mea și m-a accpetat în recalificări. Iar din momentul în care am intrat în recalificări am câștigat tot. Finala am câștigat-o de o manieră clară, am mers metronom. Ultimii 50 de metri nu am mai tras, am salutat tribunele, pentru că aveam timp să-i salut.
S-a mai întâmplat de atunci la alți canoiști să se rupă pagaia?
S-au mai rupt, dar se oprea cursa. Era obligatoriu. Ele se rup de obicei la plecare, că atunci e explozia mare, e forță când urnești barca. Asta spunea regulamentul, ca în primii 25 de metri să se oprească cursa, dar la mine nu s-a oprit. Probabil le-a fost frică și la arbitri de mine, pentru că eram vicecampion mondial. Iar portdrapelul Germaniei era dublu campion mondial cu un an înainte și poate aveau emoții. Deși mi-a rămas după aceea prieten. El a fost și cel care mi-a cumpărat mașină.
Cum așa?
Păi în perioada aceea orice tânăr din România visa să aibă o mașină. Eu la 23 de ani, cu banii pe care ni i-a dat statul atunci am adunat ceva și am spus că îmi iau o mașină foarte frumoasă. Pentru prima dată a fost premiată Olimpiada în valută, locul 1 era 1.000 de mărci, locul 2 – 750 de mărci, iar locul 3 – 500 de mărci. Și cu diurnal, care era și aceea vreo 30 de mărci, am făcut niște bani. Nu am găsit nimic prin târguri care să-mi placă și atunci germanul Lewe mi-a spus să-i las banii lui să-mi caute mașină. Și i-am lăsat. Multă lume a spus atunci că am fost fraier, că nu mai văd nici banii, nici mașina. Dar la o săptămână după aceea mi-a dat Lewe telefon că mi-a găsit mașină. Un Ford argintiu cu tapițerie roșie, de piele, cu un bord de ziceai că e avion. Cred că era una dintre cele mai frumoase mașini din București prin 1972. Niciodată nu a vrut să recunoasă cât a dat pe mașină. L-am rugat până în ziua în care a murit să-mi spună. Sunt convins că era o mașină care valora peste 7.000-8.000 de mărci. Dar Lewe niciodată nu a recunoscut asta. „Cât mi-ai dat, atâta a costat”, îmi spunea mereu. El s-a și lăsat de sport. După ce l-am bătut la el acasă la Munchen a venit la mine după premiere, mi-a strâns mâna și mi-a spus: „Ivan, eu din momentul ăsta mă retrag din activitate, dar o să vin la anul la Mondiale la Tampere, să văd dacă am luat o hotărâre bună”. Și luase o decizie bună, pentru că și la Tampere am câștigat la fel de clar.
Cum ați reușit să vă mențineți pe locul 1 în lume timp de 20 de ani?
Întotdeauna este mai greu să te menții în vârf decât să ajungi acolo. Dar ca să te menții 20 de ani pe locul 1 trebuie să inventezi tot timpul. Și eu asta am făcut în perioada aceea 20 de ani. Întotdeauna am căutat să aduc ceva nou, să inventez ceva nou în pregătire, în ambarcațiune, în vâslă, căutam mereu ceva nou ca să fiu peste adversari, pentru că timp de 20 de ani toată lumea a fost cu ochii pe mine. Ce făceam eu făcea toată lumea. Dar eu trebuia în fiecare zi, în fiecare lună, în fiecare an să caut ceva nou pentru a fi peste adversari, ceva mai modern.
Nu doar că a fost singura Olimpiadă fără medalie, ci a fost singurul an fără medalie 1976. A fost ceva ce nu mi se întâmpla de obicei. A fost practic singurul an când nu am avut încredere în forțele mele să lupt. Vorbesc de proba de 1.000 de metri, proba mea favorită, 500 trăgeam suplimentar. În finală am avut o surpriză ca rusul Iurcenko să plece ca din pușcă, iar la jumătatea cursei eram pe locul 2, el avea 3-4 bărci avans, adică 5-6 secunde. Ceea ce înseamnă că era foarte greu să mai recuperez. Și am zis că nu am cum să-l mai bat și am cedat cursa, ceea ce nu mi se întâmpla niciodată. Am cedat pentru că le-am promis celor de acasă, și în primul rând soției mele, că voi veni acasă ori cu aur, ori cu nimic. Ori prinț, ori cerșetor. Cedând cursa au venit cei din spate și m-au depășit. Iar cursa a fost câștigat de Matja Lubeck, care în momentul în care eu am cedat cursa el era abia pe locul 4. Pentru că rusul a mai mers 200 de metri și a cedat și el. Analizând cursa, mi-am dat seama că nu mai sunt în stare să am încredere în forțele mele, că nu mai sunt capabil și am decis să mă retrag atunci. Timp de șase luni m-am retras din activitate.
Ce v-a făcut să mergeți mai departe?
În primul rând cei din jurul meu. Familia în primul rând, antrenorii, echipa. Atunci mi-am dat seama ce înseamnă echipa din jurul tău. Chiar dacă eram la un sport individual. Până și portarul de la bază, de câte ori mă vedea, îmi spunea „Haideți, domnu Ivan, sunteți tânăr, aveți 27 de ani, puteți să mai obțineți rezultate!”. Toată lumea din jurul meu mă încuraja. Chiar și un jurnalist de pe vremea aceea, Vasile Tofan, a scris un articol foarte frumos: „Ivan va învinge din nou”, fără să stea de vorbă cu mine. Ei, toate lucrurile astea m-au făcut să mă întorc înapoi.
Și Ivan a învins din nou!
Da, și nu am făcut rău, pentru că din momentul acela și până în 1984, la Olimpiada de la Los Angeles, în fiecare an am venit cu aur. Și la Olimpiadele de la Moscova 1980 și Los Angeles 1984, câte două medalii, aur și argint. Proba mea favorită era mia, la 500 era mai complicat, pentru că trebuia forță, explozie la plecare, iar eu nu eram un culturist. Mergeam pe rezistență, unde aveai timp să analizezi, să gândești cursa, să exploatezi anumite momente dificile.
Care a fost secretul lui Ivan Patzaichin atâția ani?
Întotdeauna pentru mine cel mai greu a fost acasă. La competiții eu deja mergeam foarte sigur și stăpân pe mine. Acasă era problema. Întotdeauna îmi propuneam să realizez un barem de timp înainte de Campionatul Mondial sau de Olimpiadă. Baremul acela era întotdeauna cel mai bun. Îmi puneam întotdeauna o secundă – două secunde în față. Și dacă realizam acel barem de două-trei ori, pentru mine era simplu. Trebuia doar să-mi fac cursa și restul nu conta. De multe ori mergeam cu zâmbetul pe buze la start și îi vedeam pe adversarii mei care tremurau și erau desfigurați și îmi făceau valuri în start de emoție. Pe lângă talent, întotdeauna secretul a fost munca. Pe lângă toate astea trebuia însă să și gândești o cursă.
Ce înseamnă mai exact să gândești o cursă în canoe?
Păi să vă povestesc o întâmplare de la Mondialele din 1983, de la Tampere. Am fost cu Toma Simionov, am fost singura probă care s-a câștigat pe culoarul 3. Pentru că bătea un vânt lateral din față foarte tare și toată lumea câștiga doar de pe culoarul 9, 8 și rar 7. Era sub pădure, iar noi eram în larg. Noi am câștigat de pe culoarul 3 și toată lumea ne-a întrebat la conferința de presă cum am reușit. Am fost singurii. Și le-am explicat. În prima parte a cursei am văzut că vântul bătea în rafale. Se văd rafalele negre, iar cele mai albicioase sunt mai ușoare. Și toată lumea când vede rafala neagră, mai puternică, încearcă să tragă mai tare. Ei, eu după puțini metri am schimbat tactica. Am încercat să trag mai încet și mi-am dat seama că ei nu se depărtau foarte mult de mine. Trăgeam mai încet la rafala neagră și când venea rafala albicioasă atunci trăgeam cât puteam. Și tot făcând asta pe o mie de metri cred că de sute de ori, noi am câștigat lejer cursa, iar ceilalți s-au „omorât” între ei, s-au sufocat. Trăgând împotriva vântului.
V-a ajutat mult faptul că ați copilărit în barcă?
M-a ajutat foarte mult, pentru că știam toate secrete apei, orice val, orice vârtej, orice curent. Toate astea trebuiau speculate și eu știam să le speculez întotdeauna. O singură dată am făcut o gafă când eram antrenor, la Campionatul Mondial de la Szeged. Se făceau calcule pe ce loc să vii să iei un culoar. N-a bătut vântul decât dintr-o singură direcție toată săptămâna, iar eu am făcut calcule și luat doar culoarele 9, 8, la adăpost. Și în finală s-a schimbat vântul pe partea cealaltă. Și de unde speram să iau 3-4 medalii de aur, am luat doar un argint și un bronz atunci.
Ați avut rezultate excepționale și ca antrenor. Peste 150 de medalii în peste 25 de ani de antrenorat.
Toate performanțele au fost foarte frumoase și ca antrenor. Dacă vorbim de Olimpiade, aurul obținut de Florin Popescu și Mitică Pricop la Sydney, în proba mea preferată, 2X1000 de metri, a fost foarte important. A fost primul aur olimpic după 16 ani. Au câștigat clar proba. Ei puteau să câștige și a doua zi dar a fost problema cu vântul. S-a amânat Olimpiada, venea închiderea și noi nu terminam cursa de 500. Au fost valuri extraordinare și au venit pe locul 3, dar ei câștigau și proba de 500 atunci.
Ce ați fi făcut dacă nu ați fi făcut canoe?
Indiferent ce sport aș fi făcut sau ce meserie aș fi ales, aș fi făcut-o cu aceeași pasiune și mi-aș fi dorit să fiu cel mai bun. Dacă eram pescar, aș fi fost pescar fruntaș în fiecare an și îi făceam probleme lui taică-miu, pentru că el a fost pescar fruntaș în toată perioada lui. De orice m-aș fi apucat, m-aș fi apucat cu responsabilitate și cu mare profesionalism.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER