Internazionale Milano și-a regăsit statutul de mare echipă după ce a realizat tripla în 2010, care i-a permis să ridice, după 45 de ani de deziluzii, trofeul Ligii Campionilor, un triumf datorat perseverenței președintelui Massimo Moratti, unui nucleu de jucători atașați și lui Jose Mourinho.
S-a terminat cu glumele despre Massimo Moratti, cel mai cheltuitor președinte ale Europei între anii 1990-2000 (Alvaro Recoba, Ronaldo), uitați transferurile mirobolante care nu au adus trofee, (Dennis Bergkamp), scoateți-vă complet din minte eșecurile din Serie A (cinci podiumuri între 1997 și 2005) și răsunătoarele eliminări din Liga Campionilor.
Inter a închis gura tuturor reușind tripla pe care doar Manchester United și FC Barcelona au realizat-o în marile campionate (Ajax Amsterdam, PSV Eindhoven și Celtic Glasgow au reușit de asemenea tripla: campionat-cupă-C1).
Moratti, președintele mult prea îngăduitor cu Ronaldo sau Recoba, și-a primit răsplata. L-a lăsat să plece pe Ronaldo la Real Madrid, deși fanii considerau o mare trădare și a trecut adeseori cu vederea capriciile genialului uruguayan.
Modul său de a conduce cu afecțiune s-a încheiat: Moratti a pansat rănile lui Wesley Sneijder, „aruncat” de Real Madrid și devenit la Inter unul dintre cei mai buni jucători din lume.
Președintele și-a văzut un mare favorit, Javier Zanetti, la club din 1995, recompensat pentru imensa fidelitate, atunci când a ridicat cupa cu „urechi mari” spre cerul Madridului.
Zanetti, căpitanul simbol, în vârstă de 37 de ani, din care 16 în nerazzuro, este șeful unui nucleu de jucători consacrați cu victoria în Liga Campionilor. Alături de argentinian, alți jucători, interiști de cinci sau șase ani, au câștigat cinci titluri de campioni la rând (primul oferit după sancțiunea contra echipei Juventus Torino).
Compatrioții săi, Esteban Cambiasso și Walter Samuel, au ajuns în 2004 și 2005, sârbul Dejan Stankovici în ianuarie 2004, portarul brazilian Julio Cesar în 2006, românul Cristian Chivu în 2007.
Întărit în 2009 prin sosirea atacanților Diego Milito și Samuel Eto’o, nucleul dur a cucerit Europa după ani de eliminări rușinoase.
În 2006, Inter fusese eliminată în sferturi de necunoscuta Villarreal, iar în 2004 nu a reușit nici măcar să treacă de grupe, învinsă pe propriul stadion de Arsenal (1-5!). Însă cele mai dure afronturi au rămas eliminările în fața AC Milan în semifinale, în 2003, și în sferturi în 2005, printr-o umilire (0-2/0-3).
Moratti îndura sarcasmul: „Inter nu va câștiga niciodată” auzea el, și privea în vitrina clubului singurele două trofee ale Ligii Campionilor, câștigate de tatăl său, Angelo, și el președinte, în 1964 și 1965, cu Helenio Herrera ca antrenor.
Această revenire pe acoperișul lumii poartă semnătura lui Jose Mourinho, doi ani pe banca Interului și pentru totdeauna în inimile fanilor. Tehnicianul portughez a oferit o încredere de netăgăduit echipei și a „mușcat” din două formații mai puternice, Chelsea în optimi și FC Barcelona în semifinale.
Adulat de fanii interiști, Mourinho nu s-a simțit niciun moment în largul său în Italia și a părăsit echipa pentru Real Madrid. Succesorul său, Rafael Benitez, a rezistat șase luni, reușind cucerirea Campionatului Mondial al cluburilor.
După mai multe conflicte cu jucătorii, între care și Cristian Chivu, și după un atac la adresa președintelui, Benitez a fost demis, locul său fiind luat de Leonardo, fostă glorie și antrenor la marea rivală, AC Milan.
Unul dintre jucătorii de bază ai Interului este românul Cristian Chivu, care, după grava accidentare la cap din ianuarie, a beneficiat de încrederea lui Mourinho, a lui Moratti și a coechipierilor săi, devenind cel mai bun fotbalist român al acestui an.
De asemenea, din lotul Interului mai face parte un alt român, Denis Alibec.
Misiunea lui Leonardo, așa cum a fost și cazul lui Benitez, este extrem de grea. El trebuie să cucerească inimile fanilor și să urmeze pașii lui Mourinho. Iar pentru o echipă care a câștigat tot în 2010 mai bine nu se poate în 2011.
Sursa: Mediafax
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER