2010, anul revenirii lui Inter printre granzii Europei
Internazionale Milano și-a regăsit statutul de mare echipă după
ce a realizat tripla în 2010, care i-a permis să ridice, după 45 de
ani de deziluzii, trofeul Ligii Campionilor, un triumf datorat
perseverenței președintelui Massimo Moratti, unui nucleu de
jucători atașați și lui Jose Mourinho.
S-a terminat cu glumele despre Massimo Moratti, cel mai cheltuitor
președinte ale Europei între anii 1990-2000 (Alvaro Recoba,
Ronaldo), uitați transferurile mirobolante care nu au adus trofee,
(Dennis Bergkamp), scoateți-vă complet din minte eșecurile din
Serie A (cinci podiumuri între 1997 și 2005) și răsunătoarele
eliminări din Liga Campionilor.
Inter a închis gura tuturor reușind tripla pe care doar Manchester
United și FC Barcelona au realizat-o în marile campionate (Ajax
Amsterdam, PSV Eindhoven și Celtic Glasgow au reușit de asemenea
tripla: campionat-cupă-C1).
Moratti, președintele mult prea îngăduitor cu Ronaldo sau Recoba,
și-a primit răsplata. L-a lăsat să plece pe Ronaldo la Real Madrid,
deși fanii considerau o mare trădare și a trecut adeseori cu
vederea capriciile genialului uruguayan.
Modul său de a conduce cu afecțiune s-a încheiat: Moratti a pansat
rănile lui Wesley Sneijder, „aruncat” de Real Madrid și devenit la
Inter unul dintre cei mai buni jucători din lume.
Președintele și-a văzut un mare favorit, Javier Zanetti, la club
din 1995, recompensat pentru imensa fidelitate, atunci când a
ridicat cupa cu „urechi mari” spre cerul Madridului.
Zanetti, căpitanul simbol, în vârstă de 37 de ani, din care 16 în
nerazzuro, este șeful unui nucleu de jucători consacrați cu
victoria în Liga Campionilor. Alături de argentinian, alți
jucători, interiști de cinci sau șase ani, au câștigat cinci
titluri de campioni la rând (primul oferit după sancțiunea contra
echipei Juventus Torino).
Compatrioții săi, Esteban Cambiasso și Walter Samuel, au ajuns în
2004 și 2005, sârbul Dejan Stankovici în ianuarie 2004, portarul
brazilian Julio Cesar în 2006, românul Cristian Chivu în
2007.
Întărit în 2009 prin sosirea atacanților Diego Milito și Samuel
Eto’o, nucleul dur a cucerit Europa după ani de eliminări
rușinoase.
În 2006, Inter fusese eliminată în sferturi de necunoscuta
Villarreal, iar în 2004 nu a reușit nici măcar să treacă de grupe,
învinsă pe propriul stadion de Arsenal (1-5!). Însă cele mai dure
afronturi au rămas eliminările în fața AC Milan în semifinale, în
2003, și în sferturi în 2005, printr-o umilire (0-2/0-3).
Moratti îndura sarcasmul: „Inter nu va câștiga niciodată” auzea el,
și privea în vitrina clubului singurele două trofee ale Ligii
Campionilor, câștigate de tatăl său, Angelo, și el președinte, în
1964 și 1965, cu Helenio Herrera ca antrenor.
Această revenire pe acoperișul lumii poartă semnătura lui Jose
Mourinho, doi ani pe banca Interului și pentru totdeauna în inimile
fanilor. Tehnicianul portughez a oferit o încredere de netăgăduit
echipei și a „mușcat” din două formații mai puternice, Chelsea în
optimi și FC Barcelona în semifinale.
Adulat de fanii interiști, Mourinho nu s-a simțit niciun moment în
largul său în Italia și a părăsit echipa pentru Real Madrid.
Succesorul său, Rafael Benitez, a rezistat șase luni, reușind
cucerirea Campionatului Mondial al cluburilor.
După mai multe conflicte cu jucătorii, între care și Cristian
Chivu, și după un atac la adresa președintelui, Benitez a fost
demis, locul său fiind luat de Leonardo, fostă glorie și antrenor
la marea rivală, AC Milan.
Unul dintre jucătorii de bază ai Interului este românul Cristian
Chivu, care, după grava accidentare la cap din ianuarie, a
beneficiat de încrederea lui Mourinho, a lui Moratti și a
coechipierilor săi, devenind cel mai bun fotbalist român al acestui
an.
De asemenea, din lotul Interului mai face parte un alt român, Denis
Alibec.
Misiunea lui Leonardo, așa cum a fost și cazul lui Benitez, este
extrem de grea. El trebuie să cucerească inimile fanilor și să
urmeze pașii lui Mourinho. Iar pentru o echipă care a câștigat tot
în 2010 mai bine nu se poate în 2011.
Sursa: Mediafax